Ma indrept cu pasi domoli spre Cismigiu. Zapada groasa sub picioare si cerul din nou plumburiu. Sesiunea isi spune cuvantul. Acum platim intodeauna placerile din timpul anului, in timp ce pe fetele noastre cearcanele se alungesc si in piept inima se oteleste. Nu am mai vazut-o de patru zile. Patru zile consecutive fara ea si deja simt foamete in vintre. Nu pot inca sa-i destainui cat de dor imi e de ea. Vorbim in fiecare seara. In fiecare seara isi declara dorul pentru mine si eu ii raspund la declaratie. As putea sa scriu poezii, nuvele si romane despre senzatia dulce-amara pe care o gust.
Intrarea Cismigiului pare o poarta a deziluziei si a grotescului. Lumina galbena reflectata de zapada murdara din colturi si totul in perspectiva unui sfarsit de zi obositoare si singura.
Sunt aici deoarece Radu ne-a rugat pe mine si pe Antonio sa ne intalnim la Teatrul Vampirilor. Teatrul Vampirilor este un loc in Cismigiu, numit de mine astfel intr-o perioada ciudata a vietii mele. Tocmai citeam seria de carti “Cronicile Vampirilor” de Anne Rice in perioada in care stateam dupa apusul soarelui in acest parc splendid. In fiecare seara ma plimbam cu aceeasi fata din liceu in zona de la marginea lacului unde scaunele fac un arc in linia pe care o descriu. In centrul acestui arc se afla un cerc abea perceptibil in asfalt, care face totul sa para ca o scena lugubra cu un public ascuns in umbre. Cum avea, intocmai, teatrul pe care vampirii lui Anne Rice isi plangeau nemurirea si frigul din ei insisi.
Ma asteapta amandoi sub un felinar chior. Radu sta cu fundul pe spatarul unui scaun si Antonio se sprijina cu bratele incrucisate de piciorul felinarului. Nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc ca e ca si cum ne-am fi dat intalnire inainte sa trecem raul Styx. Totul impreuna.
“De ce aici, Radu?”
“M-am saturat de cafenele si baruri, de vociferari, de muzica, de zambete.”
“E grav..” Ma intorc spre Antonio si-l intreb din ochi daca am dreptate. El inclina usor capul si ma priveste ingrijorat.
“Ce s-a intamplat, Raducule?”
“Natalia.” Imi ia o secunda sa-mi dau seama despre cine vorbeste.
“Natalia… Ah da! Ce-i cu ea?”
“Nu-mi da pace.” Curat zapada de pe unul din scaune si ma asez mai comod. Imi aprind o tigara. Ma asteptam sa-i fi trecut pana acum. Sa treaca cineva de armura teatrala a lui Radu nu s-a mai intamplat pana acum. Si-a mai dat-o el jos, dar nimeni nu a trecut pur si simplu prin ea.
“Trebuie sa recunosc ca prima data nu prea te-am luat in serios. Credeam ca o sa-ti treaca eventual, sau in orice caz, ca nu o sa-ti faca probleme asa mari. Regret, imi pare rau. Spune-mi… cum a reusit aceasta doamna Natalia sa te dea peste cap in halul acesta?”
“Ti-am zis.. Lucrezia Borgia…”
“Lasa-ma cu asta! E o interpretare. Si Jessica Alba in Sin City are interpretare. La bara de striptease. Si ce interpretare!”
“Nu se compara!”
“Ba da. Zi-mi altceva despre ea care te face sa te gandesti la ea atat de mult.”
“Eu am savurat intotdeauna viata, am trecut prin multe si am fost cu destule fete incat la un moment dat a incetat sa-mi pese cu adevarat crezand ca nimeni nu ma mai poate invata ceva. Sa ma invete ceva.. nu stiu.. unic. Ceva vechi dar prezentat intr-un alt fel. Ca o portocala mov, nah.”
“Hai cuaie, o portocala mov?” De fiecare data cand Antonio vorbeste cu aceste ocazii, reuseste sa ne inveseleasca. Cel putin pentru cateva secunde.
“Si a aparut Natalia. Este practic varianta feminina a mea. Cred ca a trecut prin ce am trecut eu. Si pur si simplu stiu ca mi-ar arata ceva nou. Ceva ce risc sa nu mai gasesc vreodata nicaieri. Doar ca.. din cauza ca e ca mine, stiu ca cineva ca mine ar plictisi-o groaznic.”
“Poate nu e ca tine..”
“Ntz! Mah, nu prea conteaza.. asta cred eu in momentul asta..”
“Radu, Radu… Trebuie sa te intrebi daca ai ceva de pierdut daca ai aborda-o. Si trebuie sa-ti regasesti detasarea cu care abordezi tu astfel de lucruri.”
“Cred ca stie oricum toate trucurile..”
“La cat de batrana e, zic si eu!”
“Bine ca-i mata tanara, Tony!” Radu rareori se rasteste. Si atunci cand o face, nu joaca teatru.
“Tony face doar haz de necaz, nu te supara pe el. Am o idee. Dar e siropoasa.”
“Eh?”
“Biletele anonime. Scrise cu dibacie. Iti vei folosi intreaga ta perspectiva asupra a ceea ce ai trait pana acum. Poate ii trezesti interesul.”
“Parca ar fi un roman prost.”
“Preferi sa scrii un roman prost care se vinde sau unul bun care ramane nedescoperit?”
“A doua..”
“Si daca nu ai ce manca?”
“Ma duc la A.S.E.”
“Hai ca-ti place ideea..”
“O sa incerc. Si tu ce dracu stai atat cu Laura?! Ma si enervezi! Una, doua numai cu ea!”
“Si tu crezi ca daca Nataliei i-ar placea biletelele tale te-am mai vedea la fata?”
“Ai dreptate..”
Am mers impreuna pe jos pana la Universitate, vorbind despre cat de multe avem de facut sesiunea asta si am cazut de comun acord ca la sfarsitul ei ne vom imbata crita.
Ah, iubesc traditia!