Al 22-lea: Post apocaliptic

Cum m-am trezit primul impuls a fost sa aflu cat e ceasul. Mi-am intins mana de sub plapuma spre noptiera pentru a ma uita la ceasul de pe mobil. E unu. Pe langa faptul ca am dormit deosebit de mult imi dau seama si de faptul ca mi-a inghetat mana in timp ce o duceam spre mobil. De ce naiba e asa de frig? Ma ridic si ma duc la baie sa scap de gustul specific celei de-a doua zi dupa bauta. Tony doarme lemn. Curand aflu si motivul pentru care era atat de frig. Geamul de la pseudo-biroul nostru din balcon era deschis larg. Il inchid si ma duc sa fac doua cafele. Mai am de asteptat doua ore pana pot sa o sun pe Laura fara sa risc sa o deranjez in examen.

Termin de facut cafelele si il trezesc pe Tony. Ca de obicei, doua suturi in coaste. Nici nu ma vede. Se ridica masinal si se duce la baie. In balcon tocmai terminam prima tigara a zilei cand intra si el si se aseaza langa mine.

“Tony.. Imi explici si mie de ce era atat de frig in dimineata asta?”

“Dupa ce am ajuns acasa, nu stiu exact cand, mi-am borat creierii in baie.”

“Bun.. si ai borat azot lichid?”

“Poftim?”

“Azotul in stare lichida are minus o suta si ceva de grade. Pana acum doar asa se explica frigul.”

“Stai ca n-am terminat. Am crezut ca o sa miroasa si am deschis geamul. Am zis sa-l las cinci minute si m-am asezat in pat ca sa astept..”

“Si ai adormit lemn.”

“Exact.”

“Te simti bine?”

“Da ma, sunt foarte bine..”

“Ce-o fi facut Radu aseara?”

“Nu stiu frate, dar e urata situatia.. Auzi, tu cumva mi-ai zis ca dormi cu mama in seara asta?”

“Tu mai stii ce mi-ai zis?”

“Da, las-o balta.”

Radem amandoi amintindu-ne de seara precedenta. Timpul trece si eu nu mai pot sa astept sa o sun pe Laura. Pe la ora patru ma gandesc ca a terminat cu examenul si ma incumet sa o sun.

Exact cand ieseam din scara sa ma duc sa ma intalnesc cu Laura, vecina mea adorabila intra in bloc.

“Sa ma mai chemi cand vine Radu ca m-am simtit foarte bine cu el aseara!”

“Se rezolva, Crina, se rezolva.”

Atat. Mergem fiecare mai departe. Nu vreau decat s-o vad.

Al 22-lea: Traditia

S-a terminat si sesiunea asta. De bine, de rau, s-a terminat. Antonio a trecut cu brio marea majoritate a examenelor, Radu, insa a fost prins nepregatit si deconcentrat de cateva ori din cauza ca gandul ii statea mai mult la Natalia. Iar eu.. eu am mai trisat, am mai copiat si am luat toate examenele in afara de unul singur. In seara asta insa, cand toti ne-am eliberat de aceasta povara, vom onora traditia. Fara Laura. Ultimul ei examen e maine dimineata si nu isi permite sa piarda o noapte in oras. Poate e mai bine. Nu am mai petrecut doar cu fratiorii mei de prea mult timp.

“Unde te duci, vecine?”

“Da tu de unde vi, Crina?”

“Eu? De la o intalnire..”

“Cum a fost?” De parca n-as sti.. La cat de obosita si plictisita pare, e clar ca a fost.. obositor si plictisitor.

“Asa si asa. Nu chiar ce caut eu..”

“Nu stiam ca esti in cautari.”

“Hai, nu mai incerca sa schimbi subiectul. Zi-mi unde mergi si daca pot veni si eu.” Ah.. la limita subtire cu badaranie.

“In curtea berarilor. Sarbatoare de sfarsit de sesiune.”

“Si pot sa vin?”

“Da, sigur.. Dar trebuie sa fiu acolo in jumatate de ora.. te mai schimbi?”

“Nu, merg asa ca se potrvieste tinuta.”

Evident ca pana sa ajung eu, Antonio a baut deja doua halbe si Radu a baut cincizeci de whiskey, bautura lui de atmosfera.

“Oh, sefule ai ajuns.. Ce faci Crina?”

“Buna, Antonio.”

“Crina, el e Radu, Radu, ea e Crina, vecina noastra.”

“Ah.. Mi s-au povestit atatea despre tine!”

“Pe bune?”

“Daa.. tot timpul imi zice unul din ei cate ceva.” Actoria isi spune cuvantul. Nu am vorbit niciodata cu Radu despre Crina. Aparent, Radu urmareste cele cinci stagii mintale inainte de moarte. De negare si izolare a trecut si sunt aproape sigur ca scena din Cismigiu a fost furia. Acum ar urma.. targuiala. Poate o sa se dea la Crina ca sa-si negocieze sentimentele pentru Natalia? Sau poate a fost totul un mare rol din partea lui.

Pe parcursul serii au tot venit berile, iar noi am vorbit ca pe vremuri. Mai erau colegi de-ai tuturor la masa, dar noi stateam unul langa altul si pe langa ocazionalele glume menite sa inveseleasca tot grupul, purtam discutii intre noi. Antonio era fericit cu Irina. Chiar daca ea il domina deseori, el se complacea. Radu flirta ocazional cu Crina, ajungand sa se ofere s-o conduca pana acasa. Crina, care deja bause cateva pahare de vin, a acceptat imediat, negandindu-se ca eu si Antonio ii suntem vecini si avem exact acelasi drum.

Laura invata. Stiam asta fiindca vorbeam constant prin mesaje. Ii scriam mesaj dupa mesaj, in timp ce priveam amuzat vis-a vis de masa noastra la blonda care imi arunca priviri pe furis. Priviri studiate de fel, fiindca de fiecare data le surprindeam. E ceva serios cu Laura, de vreme ce raman mai rece ca un sloi de gheata la astfel de aventuri.

Pe la douasprezece am plecat inspre casa. Radu o sprijinea pe Crina si eu il sprijineam pe Antonio. Din spate imi ajungeau la urechi din cand in cand replici siropoase la care Crina raspundea cu un ras putin isteric. Nu ma puteam gandi decat la ridicolul situatiei si la farmecul ei. Prin insusi faptul ca s-a mai intamplat de atatea ori.

Ajunsi in fata garsonierei, il sprijin pe Tony de perete si incep sa scot cheile. In acest timp Radu trece pe langa noi si intra la Crina in garsoniera. Imediat inainte sa intre, se opreste si ne face cu ochiul si mimeaza ca si cum ar porni o drujba. Rad infundat si ma uit la Tony. Tony se uita cu gura cascata la Radu. Isi intoarce intr-un final privirea la mine si-mi zice:

“Radu are parte de pasarica in seara asta si eu dorm cu tine in pat?”

“Nu, Tony.. Tu dormi pe balcon. Mata doarme cu mine-n pat in seara asta.”

Al 22-lea: Teatrul Vampirilor

Ma indrept cu pasi domoli spre Cismigiu. Zapada groasa sub picioare si cerul din nou plumburiu. Sesiunea isi spune cuvantul. Acum platim intodeauna placerile din timpul anului, in timp ce pe fetele noastre cearcanele se alungesc si in piept inima se oteleste. Nu am mai vazut-o de patru zile. Patru zile consecutive fara ea si deja simt foamete in vintre. Nu pot inca sa-i destainui cat de dor imi e de ea. Vorbim in fiecare seara. In fiecare seara isi declara dorul pentru mine si eu ii raspund la declaratie. As putea sa scriu poezii, nuvele si romane despre senzatia dulce-amara pe care o gust.

Intrarea Cismigiului pare o poarta a deziluziei si a grotescului. Lumina galbena reflectata de zapada murdara din colturi si totul in perspectiva unui sfarsit de zi obositoare si singura.

Sunt aici deoarece Radu ne-a rugat pe mine si pe Antonio sa ne intalnim la Teatrul Vampirilor. Teatrul Vampirilor este un loc in Cismigiu, numit de mine astfel intr-o perioada ciudata a vietii mele. Tocmai citeam seria de carti “Cronicile Vampirilor” de Anne Rice in perioada in care stateam dupa apusul soarelui in acest parc splendid. In fiecare seara ma plimbam cu aceeasi fata din liceu in zona de la marginea lacului unde scaunele fac un arc in linia pe care o descriu. In centrul acestui arc se afla un cerc abea perceptibil in asfalt, care face totul sa para ca o scena lugubra cu un public ascuns in umbre. Cum avea, intocmai, teatrul pe care vampirii lui Anne Rice isi plangeau nemurirea si frigul din ei insisi.

Ma asteapta amandoi sub un felinar chior. Radu sta cu fundul pe spatarul unui scaun si Antonio se sprijina cu bratele incrucisate de piciorul felinarului. Nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc ca e ca si cum ne-am fi dat intalnire inainte sa trecem raul Styx. Totul impreuna.

“De ce aici, Radu?”

“M-am saturat de cafenele si baruri, de vociferari, de muzica, de zambete.”

“E grav..” Ma intorc spre Antonio si-l intreb din ochi daca am dreptate. El inclina usor capul si ma priveste ingrijorat.

“Ce s-a intamplat, Raducule?”

“Natalia.” Imi ia o secunda sa-mi dau seama despre cine vorbeste.

“Natalia… Ah da! Ce-i cu ea?”

“Nu-mi da pace.” Curat zapada de pe unul din scaune si ma asez mai comod. Imi aprind o tigara. Ma asteptam sa-i fi trecut pana acum. Sa treaca cineva de armura teatrala a lui Radu nu s-a mai intamplat pana acum. Si-a mai dat-o el jos, dar nimeni nu a trecut pur si simplu prin ea.

“Trebuie sa recunosc ca prima data nu prea te-am luat in serios. Credeam ca o sa-ti treaca eventual, sau in orice caz, ca nu o sa-ti faca probleme asa mari. Regret, imi pare rau. Spune-mi… cum a reusit aceasta doamna Natalia sa te dea peste cap in halul acesta?”

“Ti-am zis.. Lucrezia Borgia…”

“Lasa-ma cu asta! E o interpretare. Si Jessica Alba in Sin City are interpretare. La bara de striptease. Si ce interpretare!”

“Nu se compara!”

“Ba da. Zi-mi altceva despre ea care te face sa te gandesti la ea atat de mult.”

“Eu am savurat intotdeauna viata, am trecut prin multe si am fost cu destule fete incat la un moment dat a incetat sa-mi pese cu adevarat crezand ca nimeni nu ma mai poate invata ceva. Sa ma invete ceva.. nu stiu.. unic. Ceva vechi dar prezentat intr-un alt fel. Ca o portocala mov, nah.”

“Hai cuaie, o portocala mov?” De fiecare data cand Antonio vorbeste cu aceste ocazii, reuseste sa ne inveseleasca. Cel putin pentru cateva secunde.

“Si a aparut Natalia. Este practic varianta feminina a mea. Cred ca a trecut prin ce am trecut eu. Si pur si simplu stiu ca mi-ar arata ceva nou. Ceva ce risc sa nu mai gasesc vreodata nicaieri. Doar ca.. din cauza ca e ca mine, stiu ca cineva ca mine ar plictisi-o groaznic.”

“Poate nu e ca tine..”

“Ntz! Mah, nu prea conteaza.. asta cred eu in momentul asta..”

“Radu, Radu… Trebuie sa te intrebi daca ai ceva de pierdut daca ai aborda-o. Si trebuie sa-ti regasesti detasarea cu care abordezi tu astfel de lucruri.”

“Cred ca stie oricum toate trucurile..”

“La cat de batrana e, zic si eu!”

“Bine ca-i mata tanara, Tony!” Radu rareori se rasteste. Si atunci cand o face, nu joaca teatru.

“Tony face doar haz de necaz, nu te supara pe el. Am o idee. Dar e siropoasa.”

“Eh?”

“Biletele anonime. Scrise cu dibacie. Iti vei folosi intreaga ta perspectiva asupra a ceea ce ai trait pana acum. Poate ii trezesti interesul.”

“Parca ar fi un roman prost.”

“Preferi sa scrii un roman prost care se vinde sau unul bun care ramane nedescoperit?”

“A doua..”

“Si daca nu ai ce manca?”

“Ma duc la A.S.E.”

“Hai ca-ti place ideea..”

“O sa incerc. Si tu ce dracu stai atat cu Laura?! Ma si enervezi! Una, doua numai cu ea!”

“Si tu crezi ca daca Nataliei i-ar placea biletelele tale te-am mai vedea la fata?”

“Ai dreptate..”

Am mers impreuna pe jos pana la Universitate, vorbind despre cat de multe avem de facut sesiunea asta si am cazut de comun acord ca la sfarsitul ei ne vom imbata crita.

Ah, iubesc traditia!

Al 22-lea: O saptamana frumoasa

Dupa acea dimineata, acel inceput de secunda, acel inceput de minut, acel inceput de ora,  acel inceput de zi, acel inceput de an, cand am deschis ochii si am vazut-o pe ea, cea cu care am facut dragoste toata noaptea, am inceput iar sa simt ca tace vocea din capul meu. Toata saptamana ce a urmat, vacanta de iarna, am stat impreuna cat mai mult posibil. Antonio era trimis din ce in ce mai des la plimbare, pentru ca noi sa putem sa petrecem cateva ore de intimitate. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Nici eu, nici ea.

Masca ei devenea din ce in ce mai dulce. Zambea atat de mult incat ma imbatam cu imagini capturate clipa cu clipa din filmul in care traiam. Nici o zi nu reusea sa se asemene una cu cealalta. Facea lucruri spontane zilnic. De la scene intregi, splendid jucate, de gelozie fata de vecina mea, pana la retete culinare traznite, ca omleta cu felii de portocale, retete din care gustam si apoi ne strambam unul la altul ca doi copii care au cazut de acord ca joaca lor a fost o idee proasta.

M-am suprins deseori, in momentele de singuratate, ca nu mai analizam fiecare gest si fiecare cuvant. Ma simteam ca si cum Sofia nici n-ar fi existat, ca si cum ar fi fost doar inca un capitol prost dintr-o carte proasta.

A venit insa, ultima zi de vacanta. Acum, melancolic si abea trezit din somn, imi fumez tigarea de dimineata. Afara e soare, ceva ce n-am mai avut de peste o luna. Antonio doarme linistit. E ora noua dimineata si eu ma gandesc tot la ea. Laura. De maine incepe facultatea. Urmeaza saptamana groaznic de stresanta de dinainte de sesiune. Ma intreb cum vom rezista. Eu si ea. Noi. Pana acum situatia ne-a fost foarte favorabila, insa acum este primul moment cu adevarat stresant pentru amandoi.

Tigarea tocmai se termina de fumat singura, incremenita intre degetele mele cand aud batai timide la usa. Iar vrea vecina zahar? Iar sa ii explic faptul ca noi rareori avem zahar? Fiindca suntem doi baieti care traiesc sub acelasi acoperis si nu doua gospodine harnice?

“Buna dimineata, iubitule!”

“Buna… dimineata… Laura?”

“Dezamagit?”

“Da! intr-adevar.. ma asteptam sa fie vecina..”

“Atunci plec, si te las sa o astepti pe ea!”

Sunt atatea feluri in care un zambet poate transmite o stare. Daca nu ar fi fost patul ocupat de un Antonio care sforaie in surdina, as fi tras-o pe Laura direct in asternuturi.

“Am zis ca ma asteptam nu ca speram. Nu mai face pe nebuna!”

“Eu vin aici la ora noua ca ne petrecem ultima zi de vacanta impreuna si tu zici ca fac pe nebuna?”

“Da! Prea ti se urca la cap, draga mea! Cineva trebuie sa te puna cu botul pe labe!”

“Mmmm… Speram ca o sa spui asta!”

“Nu ma ajuti! Unde vrei sa mergem azi?”

“Speram sa ramanem aici..” In timp ce spune asta, se sprijina de tocul usii si isi plimba degetul printre firele de par de pe pieptul meu. Nu putea sa nimereasca mai bine decat la UNATC.

“Nu putem. Cel putin nu acum… Mergem in Cismigiu, admiram zapada stralucitoare si apoi il sun pe Antonio si il rog frumos sa aiba niste treaba in oras. Suna bine?”

“E perfect! Te astept pe balcon pana te imbraci… Promit ca nu il trezesc pe iubitul tau Antonio.”

In timp ce iesim din bloc ma prinde de brat si-mi spune voioasa:

“Cred ca a fost una dintre cele mai frumoase saptamani pe care le-am trait!”

“Si nici nu s-a terminat inca!”

Al 22-lea: Ultima noapte din an, intaia noapte de dragoste

A venit si ultima zi a anului. Am incalcat traditia de a merge la Bran din cauza ca ocazia ne-a prins foarte nepregatiti. Ne-am hotarat sa facem o rezervare in Curtea Berarilor si sa ne chemam toti cunoscutii. Am rezervat o masa de douazeci de persoane. Au venit colegi de-ai tuturor, prieteni vechi si noi. Eu m-am asezat tacticos in capul mesei cu Laura in stanga mea si cu Antonio in dreapta. Langa el statea Irina astfel incat Radu, care statea langa Laura sa fie fata in fata cu Radu.

Planul era sa stam in Curtea Berarilor pana pe la unusprezece si jumatate si apoi sa plecam spre Piata Revolutiei pentru a vedea focurile de artificii si a asculta cateva melodii ale trupelor care concertau cu aceasta ocazie.

Pana la ora zece deja bausem sase halbe de bere. Cate una la fiecare douazeci de minute. Norocul meu ca mancasem bine la pranz, caci ma simteam in puteri. Mi-am mai luat doua halbe pana sa plec. Laura glumea cu toti, eu la fel, Tony era langa Irina, destul de absorbit de prezenta ei, pana si Radu era vesel. Ma intrebam daca chiar si-a revenit sau doar si-a impus sa se simta bine. Il stiam capabil de astfel de eforturi de vointa.

Laura era mai frumoasa ca in ziua precedenta si stiam ca a doua zi va fi si mai frumoasa ca atunci. Eram vrajit de felul natural in care se purta. Stiam ca e o masca dar o purta cu atata maiestrie incat nu ma deranja. O sarutam necontenit, cum aveam ocazia, pe buze care promiteau o seara frumoasa. Si ochii. Si ochii promiteau. Ochii aruncau priviri de sub gene, pe care nu puteam decat sa le interpretez. Erau doar pentru mine acele priviri. In consecinta, cand le surprindeam ma simteam izolat de meseni si de muzica si de atmosfera. Eram doar eu cu ea.

In sfarsit, s-a facut ora unusprezece si noi ne-am pregatit de plecare. Am pornit alene pe strazile vechiului centru. Cerul atarna greu deasupra noastra, semn ca va fi inca o seara incarcata de fulgi. Laura era usor ametita. Ne sprijineam unul pe celalalt, razand in noapte si vorbind despre anul ce va veni.

Focul de artificii s-a dovedit a fi… invizibil si mut. Ne-am aprins propriul nostru foc intr-un sarut ce s-a prelungit mult peste traditionalul “5, 4, 3, 2, 1…”. Eram imbratisati fiecare de bratele celuilalt si amandoi impreuna de uralele celor din jur. Un miez stralucitor de bucurie in duet invelit intr-o veselie colectiva, ca un fruct rar si tropical, dulce si picant in acelasi timp. Antonio a zis ca se duce cu Irina la Radu, lasandu-ma pe mine sa ma duc singur cu Laura acasa.

Am umblat impleticiti unul de celalalt, ba alergand, ba topaind in ritm de sotron, ba mergand abea perceptibil, in pasi de pitic. Ne opream pe fiecare strada pe care simteam acel sentiment de intimitate si ne sarutam prelung. Eu ma sprijineam pe un perete si ea se topea in bratele mele ca si cum ar fi fost unul din fulgii care incepusera sa cada. Din cand in cand o apucam strans de mana, o tranteam tandru cu spatele la perete si o ridicam de picioare ca pe o jucarie. De acolo de jos de unde ramaneam, cu ea cocotata undeva cu mainile in jurul gatului meu o intrebam din ochi, neindraznind sa pronunt cuvintele: “Ma iubesti?”… Ea ma privea zambind spunand din ochi: “Sunt pe cale.”.

Am ajuns in garsoniera pe la ora unu si jumatate. Cand am intins mana spre intrerupator, mi-a oprit degetele la limita. A inchis usa intinzand mana spre yala pe langa mine. Si-a dat jos paltonul, l-a pus in cui si m-a ajutat si pe mine sa mi-l dau jos. M-a tras de mana mergand cu spatele pana in mijlocul camerei. Lumina felinarelor bolnave intra pe geam, luminand partial camera mititica. Se uita la mine provocator, avand capul putin aplecat. Atunci a inceput sa se dezbrace. Si-a dat jos incet, incet fiecare articol de vestimentatie. Pana a ramas intr-o lenjerie care demonstra ca totul a fost premeditat. Eram prea impresionat ca sa schitez vreo miscare. Nici nu simteam cat de cald imi e fiindca inca aveam puloverul pe mine. Incet, si-a dat jos si sutienul. Atunci am vazut-o prima oara dezbracata. Lumina de afara ii mangaia pielea timid si ii accentua silueta si forma rotunda a sanilor. Incet, m-am trezit din reverie cand a inceput sa ma dezbrace si pe mine.

Curand eram amandoi fata in fata, complet dezbracati. Am intins mana si am mangaiat-o pe gat. Ea a inchis ochii de placere si de anticipatie. Mi-am coborat mana si am simtit cu degetele tot ce am vazut cu ochii inainte sa ma lipesc cu totul de ea si sa o sarut. Am asezat-o incet in pat continuand sa o sarut. Ea s-a asezat cu picioarele in jurul salelor mele. In acel moment m-am oprit si am privit-o in ochi. Ea m-a privit zambind in timp ce-mi mangaia obrazul. Nu stiu ce om ar fi putut rezista pana acolo, dar dupa ce mi-a tras incet capul astfel incat sa-mi sopteasca la ureche “Te vreau!”, nu am vrut decat sa o am. In secunda urmatoare a icnit scurt si apoi s-a relaxat. Mi-a prins parul si m-a strans in ritmul in care simtea placere. Am terminat simultan inca de prima oara cand ne-am atins in felul acesta.

Emanam voluptate. Era tot ce mi-as fi putut dori de Revelion. Era splendida si o stia. Si i-a facut si ei placere. Statea intinsa in pat, eu imbratisand-o din spate, si imi mangaia usor mana.

Nu am rezistat insa si curand i-am soptit la randul meu la ureche, cu un zambet putin malitios…

“Din nou!”

Al 22-lea: Cafea cu parfum

Sti ca te-ai mutat la casa ta, chiar daca aceasta e o garsoniera amarata, cand la usa ta canta colindatori si tu trebuie sa le deschizi usa. Pe vremea cand stateam cu parintii si prindeam cate un Craciun impreuna, nici nu ma sinchiseam sa cobor sa ascult colindele. Cand ei nu erau acasa, tot nu deschideam usa fiindca nu eram eu stapanul casei.

In dimineata asta lenesa am fost trezit de voci de copii care-mi cantau “Steaua sus rasare”. Am facut un efort sa ma ridic din pat sa le deschid usa. Le-am ascultat micul repertoriu si le-am dat trei sute de mii, apoi m-am trantit inapoi in pat, langa Laura care inca dormea.

Am adormit la loc cateva minute sau cateva ore, pana cand am auzit un glas soptit in ureche:

“Cum iti place cafeaua?”

“Cu parfum de femeie…”

Se ridica si se duce la bucatarie, de unde o aud strigand:

“Intotdeauna vorbesti cu versuri din melodii?”

“Numai cand se potrivesc.” Si ca sa-i raspund asa cum m-a intrebat, dupa ce ajung in baie, ii strig:

“Cateodata mai folosesc si replici din filme si citate din carti!”

Imi fac toaleta de dimineata si ma intorc in dormitorul care serveste si ca sufragerie. Cafeaua ma asteapta pe balcon impreuna cu doua felii de paine prajita si premiul cel mare, Laura, stand nemachiata si putin somnoroasa.

Intotdeauna mi-au placut femeile dimineata. Atunci, majoritatea lor, apar asa cum sunt ele date de la Dumnezeu: nepieptanate, nemachiate, nearanjate, proaspete. Frumoase.

Ma privea foarte atenta in timp ce sorbeam prima gura de cafea.

“Si? Are gust de Laura?”

Mai iau o gura si ii zambesc din ceasca de cafea.

“E dulce, ceea ce e opusul gustului natural al cafelei si are lapte incat pare ciocolata calda. Este insa, cafea. Deci, da, are gust de Laura..”

“Adica eu sunt de fapt amara?” Si se bosumfla cu cel mai adorabil botic posibil.

“Nu neaparat. Vreau sa zic ca esti o persoane care poarta masti. Afiseaza niste gesturi menite sa serveasca impresiei pe care celalat si-o face despre tine. Gesturi foarte frumoase. Masti colorate si personalizate pentru fiecare interlocutor in parte.”

“Si daca, pur si simplu, asa sunt eu?”

“Te-am privit in tren. Cand ma prefaceam ca dorm. Nu doar eu am starnit curiozitatea celuilalt. Apoi in timpul discutiei din acea dimineata cand ai facut cafea la munte. Am vazut un blitz de plictiseala cand am folosit acel cliseu de care nici nu mai imi aduc aminte exact ce era. Iar cand am venit la intalnire, te-am privit cateva minute inainte sa ma vezi ca am ajuns. Si atunci pareai total diferita fata de firea pe care o afisezi fata de mine.”

“Vad ca m-ai analizat foarte atent.” Nici macar nu zambeste amar. Este serioasa ca moartea. Si aparent la fel de suparata.

Oftez. Mi-era teama sa nu exagerez. Poate a fost prea mult, prea devreme, dar eu niciodata nu ma abtin sa spun ce gandesc. Cel putin imediat ce m-am hotarat ce gandesc despre cineva.

“Nu trebuie s-o iei in nume de rau, Laura! Intotdeauna fac asa. De obicei insist sa aflu natura adevarata a unei persoane. Cu tine insa, nu am simtit acest impuls. Poate am obosit sau poate imi place prea mult de tine asa cum esti. Singurul lucru de care mi-e teama e sa nu poti apela la mine in caz ca ai avea o problema si eu as putea sa te ajut.”

“Nu te gandesti prea devreme la asta?”

“Niciodata! Eu mizez totul. Daca voiam doar distractie ti-ai fi dat seama. Si nu veneai in Randez-Vous cu Strainul tau.”

O sclipire de afectiune sincera in privirea ei. E prinsa intre doua lumi. A ei si a noastra. Probabil a ei a fost sigilata ermetic din cauza unor cauze necunoscute mie. Nu ma deranjeaza sa ramana asa si acum sunt prea batran ca sa mai dau povete despre cum sa-si traiasca cineva viata. Lutul din care sunt facute persoanele din jurul meu deja s-a intarit. Pe-al meu l-au intarit diverse situatii cu mult timp inainte. Am incercat sa aplic corecturi de atunci dar pe alocuri, lutul din care am fost plamadit s-a spart.

Se apleaca peste masuta si ma saruta prelung. Are gust de cafea amara. Zambesc in timp ce buzele noastre se ating si ea imi reflecta gustul.

Astfel conversatia este incheiata si eu o stiu. Reastul zilei o petrecem discutand despre lucruri marunte sau gatind.

A plecat pe la cinci.

Abea atunci mi-am dat seama ca e Craciunul.

Mi-a soptit la ureche imediat inainte sa se intoarca sprinten si sa se departeze pe holul rece:

“Esti primul care vede prin ochii decupati ai mastii.”

Al 22-lea: “Cool Yule”

“Ei? Craciun fericit!”

“Craciun fericit si tie!”

“Vad ca esti singur. Iar.”

“Asa, si?”

“Nu s-a putut evita aceasta situatie?”

“Nu stiu si nici nu-mi pasa. Asta e situatia.”

“Nu s-a oferit nici Radu nici Tony sa te ia cu el de Craciun?”

“Ba da..”

“Si?”

“Si ce? Pot sa suport sa stie ei doi ca nu am cu cine sa petrec Craciunul dar nu am chef sa stie si parintii lor sau oricine altcineva. In plus, nu voi fi niciodata, sub nici o forma sau context, povara cuiva.”

“Crezi ca ar fi o povara sa mergi cu ei?”

“Nu cred.”

“Atunci?”

“Am incheiat discutia!”

“Stii ca eu sunt unul din putinii pe care nu-i poti face sa taca… Cu Laura de ce nu ai vorbit?”

“Prea devreme. In plus, sunt sigur ca face Craciunul cu parintii ei.”

“Si daca nu il facea?”

“Irelevant. Din nou, mi se pare penibila situatia in care ma aflu. De aceea prefer sa o tin cat mai secreta.”

“Nu o sa-ti iasa. Trebuia s-o chemi.”

“Poate.”

Se aude soneria. Cine Dumnezeu e la ora asta la usa mea in ajunul Craciunului?! Daca e vecina noastra senila, o strang de gat. Macar asa o sa am alt subiect de discutie cu constiinta mea semi-schizofrenica.

“Buna, Singuraticule.. Craciun fericit!”

Raman cu gura cascata. E Laura. Ce cauta aici?! Are o sticla de sampanie si un cozonac mare cat capul meu prost.

“Laura! Intra, te rog.. Laura.. ce cauti aici?”

“Nu-ti pare bine sa ma vezi, raule?!”

“Ba da! Ba da! Dar de unde ai stiut unde sa vi?”

“Mi-a zis Radu ca esti singur in seara asta si mi-a zis si unde stai.. Asa ca iata-ma! Sper ca nu aveai planuri cu alta domnisoara si eu, ca proasta, ti-am stricat seara.”

“Daca nu sunt planuri cu tine, nu sunt planuri deloc!”

“Ma flatezi.. Ia sa vedem.. Mic dar sic. Intim.. Miroase mai bine decat ma asteptam.. E curat! Nu aveti brad?!”

“Nu am tinut neaparat sa cumpar si Antonio oricum il face acasa.”

“Nu e Craciun fara brad…”

“Nu stiu cat de Craciun e fara brad dar stiu ca nu e frumos fara tine..”

“Ce anume nu e frumos fara mine?”

“Orice..”

“Vrajitorule!”

Ne-am facut comozi in caldura usor sufocanta a garsonierei micute. Ne-am instalat in camera din balcon ca sa putem privi fulgii.

Am vorbit in continuu. Am aflat ca parintii ei nu se iubesc si ca, la fel ca la mine, caminul ei nu straluceste prin caldura familiala. De aceea a venit sa-mi faca aceasta surpriza. Nu mi-a luat cadou fiindca nu a avut timp. Eu i-am luat un ursulet de plus. Clasic dar eficient.

A zambit tot timpul in afara de momente scurte cand privea nostalgic afara. Ma intreb daca mai poarta vreo masca. Oare inca mai tine la cineva din trecut? Oare sunt probleme cu familia? Oare sunt eu o dezamagire? Nu e momentul sa aflu.

Nu am facut dragoste in noaptea aceea. Nu am simtit nevoia. Am simtit nevoia sa o tin in brate si sa ma bucur de parul ei. Mi-a invadat incet incet fiinta pana in momentul in care am adormit. Ultimul lucru pe care mi l-am amintit era cum statea mica in bratele mele, atingandu-mi obrazul cu al ei.

Poate cerul plangea de fapt. Poate era motiv de tristete undeva in viitor sau in trecut.

Dar.

Afara ningea.

A fost un Craciun splendid.

Al 22-lea: “Tread lightly for you tread on my dreams”

“Sofia? Ce faci?”

“Ah! Buna, Bubu!”

“Bubu?! Inca imi zici asa…”

“Cum ti-as putea spune altfel? Singur?”

“A intervenit ceva si nu mai poate sa ajunga. Stai jos, te rog.”

“Ah! Nu ma asteptam.. Cum o cheama?”

“Laura. De ce nu te asteptai?”

“Pur si simplu nu mi te-am imaginat cu altcineva pana acum…”

Arata foarte bine. E femeie veritabila acum. Nu cum mi-o amintesc eu, undeva intre fata si femeie. Nu am mai vazut-o de doi ani, cel putin, si tocmai azi, in Jos Palaria, pe langa masa mea  s-a nimerit sa treaca. Dupa doi ani, si tot ma simt atras de ea fizic. In cateva secunde mi-am amintit de caldura trupului ei si de felul in care ne petrecem diminetile de duminica. Mi-am amintit de felul in care sanul ei imi atingea bratul cand se alinta langa mine. Cum poate o singura femeie sa te tina prizonier atat timp?

“Nici eu pe tine. Tu? Singura?”

“Pauza la facultate. El are treaba.”

“Cum il cheama?”

“Cosmin. Ce-ai mai facut?”

“M-am mutat cu Antonio in spatele vechiului tau liceu.”

“Foarte misto! Eu inca stau cu mama.”

“Tu? Esti bine?”

“Da, da… M-am angajat la o firma de publicitate. In rest, facultate, iesiri, nimic iesit din comun.”

“Te-am visat acum cateva nopti.”

“Da? Si ce faceam?”

“Plangeai si radeai. Si mi-ai zis ca ma ierti.”

Rade la auzul acestor vorbe. Rade… fals, as putea spune. Acesta este rasul ei sfidator si arogant.

“Minteam…”

“Minteai, nu-i asa? Stiam eu ca e doar subconstientul meu… Nu ma vei ierta vreodata, nu?”

“Eram fericiti. Cel putin asa credeam eu…”

“Eventual, te-as fi ranit. Ti-am mai explicat.”

“Esti ciudat, Bubu… dar eu te intelegeam..”

“Si ramai singura care m-a inteles pana acum. Nici eu nu inteleg pe deplin de ce am facut ce am facut.”

“Nu cred ca te voi ierta vreodata.”

Se asterne o liniste penibila intr noi. Aparent ne-am blocat la acelasi subiect. E fascinant cum doua persoane sunt prinse in campul gravitational al unui singur moment care i-a definit la un moment dat in timp. Oricat de mult ma gandesc, nu mai pot sa retraiesc sentimentele din cauza carora am luat acele decizii, insa nici nu regret nimic. Nu mai pot regreta dupa atat timp, insa nu ma pot abtine sa ma gandesc cum ar fi fost. In trecut intorceam cateodata capul si puteam vedea inainte ochilor un univers paralel in care am ramas cu ea. Un univers format din dimineti de duminica.

A plecat dupa o jumatate de ora. Mai avea mult timp de pierdut, dar nu a mai stat. Aerul era prea incarcat cu repros si regret. Peste o ora ma intalnesc cu Antonio si cu Radu pentru a face cumparaturi de Craciun. Antonio se duce sa faca Craciunul in familie si Radu la fel. Eu raman acasa. Sunt curios daca o sa fiu singur. S-ar putea totusi sa-l fac cu Laura.

Laura.

Cat de mult mi-am dorit-o de fapt?

Al 22-lea: “Nu ati intarziat, domnule Strain!”

E  sase jumate. Cobor din lift gandindu-ma ca nu am emotii. M-am imbracat casual, cu o camasa neagra cu dungi albe subtiri verticale. Cerul e cenusiu intunecat cu izul acela de apocalipsa specific serilor de iarna. De cand ma duceam cu parintii mei, in putinele momente cand erau in tara, la Moeciu, in zina Branului, am prins o teama nejustificata pentru crepuscul. Cand apunea soarele, ma vedeam ori rapit de extraterestrii in pustietatea aceea muntoasa, ori mancat de viu de presupusul locatar vampiric de la castelul aflat la doi pasi.

Acum incerc o voluptate stranie cand gust din fobia asta veche constient fiind ca e o prostie.

La sapte fara zece ajung pe strada care trece intre Facultatea de Arhitectura si Universitate. Abea acum, cand ma apropii, incep sa simt un strop de anxietate. Merg aproape lipit de zidul Universitatii cand o vad asteptand in coltul strazii. Se uita la ceas.Nu, draga mea, nu am intarziat. Inca. Are un palton scurt negru, un fular multicolor in care predomina albastru si negru, blugi mulati albastrii, de culoarea cernelii si ghetute negre in picioare. Parul e desfacut. Chiar daca e imbracata bine, stand acolo singura pe coltul ala de strada, pare zgribulita. Pare sa te invite s-o protejezi si sa ai grija de ea. Trag in piept adanc aerul tare al iernii si ma indrept degajat spre ea.

“Buna seara, imi pare rau ca am intarziat..”

“Nu ati intarziat, domnule Strain! Sunt surprinsa!” A disparut impresia de vulnerabilitate pe care mi-a dat-o mai devreme. Si-a pus masca dar pana si aceasta masca e purtata natural si splendid. Ai putea sa-ti petreci toata viata cu aceasta femeie fara sa o cunosti cu totul si totusi sa ai o viata de invidiat.

“Draga mea, am eu fata de om neserios?”

“Nu stiam ca dumneavoastra ati binevoit sa ma cautati. Ati comis si badarania sa nu va spuneti numele la telefon.”

“Imi cer scuze, dar nu stiam ca asteptati si telefonul altuia, probabil ca v-am prezentat cu o dezamagire in seara aceasta. Daca vreti sa va conduc la un taxi..” In timp ce termin invitatia, ma frang de mijloc si ii intind mana. Ma priveste zambind si cedeaza:

“Mai bine condu-ma la un ceai caci, domnule, am inghetat asteptandu-va!”

Urcam in Randez-Vous, o ceainarie pe strada Edgar Quinet, un loc perfect pentru intimitate si un loc calduros chiar si in timpul celui mai naprasnic ger. Ne-am asezat la o masa pentru doua persoane in lumina fina a ceainariei. Imi aprind o tigara mult asteptata care imi va calma si nervii. Cand am devenit atat de nervos?

“Fumati mult, domnule?”

“Cand situatia o cere..”

“Si situatia o cere acum? Aveti emotii?”

“Ar trebui?”

“De obicei raspundeti unei intrebari cu o intrebare?”

“De obicei deduc din intrebatile celorlalti asteptarile pe care le au fata de mine si fata de ei insisi. Acum pur si simplu vreau sa verific ceea ce suspectez.”

“Ah, nu va mai zic domnul Strain, o sa va zic domnul Freud.” Radem amandoi.. imi place acest joc de teatru de conversatie interbelica.

“Ca sa va raspund la intrebare, da am emotii..”

“Si eu!” Si afiseaza un zambet de scolarita care isi ingrijeste papusa preferata. Simt un fior fierbinte cum urca pe cosul pieptului.. Chiar sunt sanse. Aparent sunt niste asteptari si pe cealalta parte a baricadei. Cum poate cineva sa afiseze o masca absoluta pe propria fiinta si in acelasi timp s-o foloseasca pentru a hrani spiritul celuilalt cu sinceritate?

Cand am iesit din ceainarie deja ningea. Erau fulgi desi si mici. Parca ar fi coborat toate stelele.

Undeva, pe drumul spre Liceul Hasdeu, doua umbre care radeau zgomotos mergeau legate. Ignorau si iubeau fulgii in acelasi timp. Pasii lor erau singurii care au ramas imprimati pe zapada proaspat cazut. Un drum comun.

O actrita si un visator.

Al 22-lea: Terapie intensiva

E intunecat, e fum si e, ca de obicei, jazz. Il astept cuminte pe Radu, la masa de langa singurul geam pe care poti privi afara. Ninsoarea s-a oprit si cerul pare undeva intr-un Univers paralel. Strada Selari gazduieste din cand in cand cate o pereche zgribulita sau care un singuratic ratacit. Tigarea se fumeaza singura. Uit sa trag din ea pentru minute intregi. E o tigara de foi, una din cele trei pe care ni le-am cumparat la munte. Eu cu Radu si cu Tony. Ma gandesc la ea. Oare chiar si-a dat seama cine a sunat-o? Sau risca asa tot timpul? Oare pot eu risca macar pe un sfert pe cat risca ea? Oare poate fi stapanita? Oare va lasa actoria la locul de studiu sau de munca sau o va aduce acasa?

“Ce faci ma?”

“Radu.. Salut.. Iarta-ma, sunt distrat.” Radu isi desprinde mainile de langa corp cu palmele in exterior si cu o mima uimita, incarcata cu repros si doar putin exagerata imi zice atat: “Vad!”.

“Ai sunat-o pe Laura azi?”

“Ehm… da.. de unde sti?”

“Mi-a zis ca in sfarsit ai sunat-o si ca nu se mai astepta ca o sa o mai suni dar totusi nu e sigura ca esti tu..”

“Ho, ho!! Mai incet.. Da-mi detalii..”

“N-ai nevoie. Lasa. Vezi maine la sapte! Te-am chemat sa ma ajuti cu ceva.”

“Absolut, Raducule! Orice ai nevoie..”

“Am intalnit pe cineva!”

“Oho! Felicitari, ma! Cine e? Cum o cheama? Hai! Scuipa tot!” Acum urmeaza un gest de rara sinceritate din partea lui. Priveste intr-o parte, trage din tigara si zambeste. Urmeaza ceva ce pe el l-a bagat in dificultate. De putine ori l-am vazut facand gestul asta si intotdeauna l-a facut cand a fost vorba de o femeie.

“Am intalnit-o la facultate. De fapt nu chiar. Mai vine din cand in cand la practica noastra. Cand mai pregatim cate o piesa sau o prezentare..”

“Si? Simt ca e o problema..”

“Are treizeci si cinci de ani.”

“Poftim?!” Izbucneste in ras. Rasul lui de disperare.

“Are trizeci si cinci de ani.”

“Se mai intampla si d-astea. E adevarat, nu ma asteptam sa ti se intample tie.. Cum o cheama?”

“Natalia o cheama.. Mi s-a intamplat si inca cum.. Imagineaza-ti ca prima oara cand a venit la o practica, a intrat in sala interpretand-o pe Lucrezia Borgia. Cu franturi din diverse filme si piese si opere. Stii personajul, nu? Surprindea perfect aura de mister si intriga. Era in acelasi timp si regina si sclava. Era maiestuoasa si fragila in acelasi timp. M-a fermecat pe loc…”

“Dar.. Radu.. are totusi treizeci si cinci de ani..”

“Arata bestial..”

“Nu la asta ma refeream.”

“Atunci?”

“Diferenta de gandire. De idei. De obiceiuri. O arata bine. Dar ai avut la picioare mai multe fete de varsta noastra care arata.. si mai bine..”

“De unde sti?”

“Ce anume?”

“Ca arata mai bine.”

“Presupun.”

“Oricum nu e vorba de asta.”

“Dar?”

“De prestanta. Nu am gasit asta la o fetiscana de douazeci de ani.”

“Si nici nu o sa gasesti, Radu, dar la ce poti spera?”

“Exact! Sunt disperat. Nu stiu ce sa fac…”

“Ah, Radu Cuceritorul nu stie ce sa faca?”

“Ma blochez cand ajunge in fata mea. Nu stiu ce sa zic. Intotdeauna am stiut ce sa zic doar cateodata nu am stiut ce sa fac..”

“Poate asta e farmecul.”

“Sunt sigur ca si asta e farmecul.”

“Nu e casatorita?”

“Nu, nu cred.. Nu stiu.. Sper ca nu..”

“Radu, Radu, Radu.. Gandeste-te bine daca vrei sa speri la ceva. Gandeste-te bine.. Poate iti trece. Cu Antonio ai vorbit?”

“Da. A fost socat si el..”

“Eu nu sunt tocmai socat. Ti-am zis.. S-a mai intamplat si inainte. Doar ca.. sunt preocupat de unde o sa duca chestia asta. Am vazut ca in ultimul timp ai fost mai mult absent si preocupat. Sper sa nu se propage.”

“Acum e bine, dar cand o vad la actorie, sunt prins intre extaz si agonie.”

Afara fulgii cadeau din nou.

Lenesi.

Insensibili la focul care ardea in Radu.