Al 22-lea: “In luna lui Marte..”

Stau sprijinit cu umarul de perete. In spatele meu, dincolo de o usa si un set de geamuri ploua. Fusese o zi deosebit de calduroasa de martie. Pe la pranz s-a pornit un vant puternic si la orizont s-au adunat nori negrii. Aproape ca miroasea a vara. Era o iluzie frumoasa.

“Hai, ce mai astepti?”

In pat sta Laura, pe jumatate acoperita de cearceaf. Imi curbez usor buzele in coltul gurii. De afara vine sunetul ploii. Monoton, linistitor si totusi usor violent. Nu ma grabesc. Ma uit la ea cum zambeste. Ma uit la ea cum isi plimba incet mana pe obraz, apoi pe gat, coborand pana pe san. Se uita in ochii mei. Niciodata in isoria acestui pamant, o femeia n-a mai fost dorita atat de mult ca acum. Troia nu mi-ar fi stat in cale.

Si totusi nu ma grabesc.

“Te iubesc, stiai asta?”

“Si eu te iubesc, prostutule!”

Incet, pe fundal, canta Pink Floyd. Se aude sacadat din cauza ploii. Imi dau jos hainele si ma intind langa ea. Imi plimb degetele pe silueta ei. Pe muchia fiintei ei. Pe acea linie care defineste gratia unei femei. Felul in care cobori de pe coaste pana in dreptul buricului pentru ca apoi sa urci pe coapsa defineste frumusetea unei femei dezbracate. Poate e ca si destinul pe care ti-l stabileste. Pornesti de pe culmile extazului, cazi in iad imediat inainte sa te ridici din nou cand se termina totul. Poate…

Un sarut apasat. Buze moi si fierbinti si un fior pe sira spinarii. Picaturi cu miile care parca imi cad pe vertebre. O privire plina de dorinta si o soapta in ureche. Ma pierd si nu mi-e frica. Sunt atat de plin de ea incat simt ca o sa mi se opreasca inima. Si afara, din nou, ploaie. Se intoarce incet cu spatele la mine. O invitatie. Ii dau curs. Un suspin suspendat in surpriza. Imi lipesc varful nasului de spatele ei. Urc incet, inspirandu-i esenta, pana ajung la primele fire de par. O sarut in valea aceea mica ce se formeaza cand isi lasa capul pe spate si ii ascult corpul cum vorbeste. O apas incet pe abdomen si imi doresc sa ma confund cu ea. Blestem in minte limitarea anatomiei noastre dar nu ma opresc. Isi intoarce privirea spre mine si eu ma ridic in cot pentru a o privi. Ii surad ochii de placere si o gura intredeschisa ce ma invita la sarut ma imbie fatis.

Si afara inca ploua.

Sunt in bratele ei. S-a incolacit in jurul meu si nu vrea sa-mi dea drumul. Isi curbeaza spatele si ridica barbia dar nu-mi da drumul. Ii sarut gatul pana la barbie unde o musc incetisor. Nu ma opresc insa. Ma strange mai tare in imbratisare. Mainile incearca sa-mi cuprinda spatele dar nu reusesc. Poate de suparare ma zgarie. Ochii ei nu mai surad. Sunt si ei la fel de plini cum eram eu mai devreme inainte sa scap de haine. Se holbeaza undeva pe peretele din fata mea. Ma aplec usor spre urechea ei dar nu ma opresc. Ii soptesc “te iubesc” dar tot nu ma opresc, pana cand nu o simt cum tremura usor, cu un spasm de forta in brate si picioare. Atunci ma opresc treptat.

Si afara inca ploua.

Patul e o insula. Si in mijlocul ei suntem noi. Stam turceste cu mici schimbari de stil. Acum ii surad ochii din nou. Se bucura ca eu trebuie sa ma sprijin in maini si tot ce pot face e sa privesc. Imi convine. Acum ea isi plimba mainile si privirea si saruturile unde vrea, iar eu nu sunt decat un simplu spectator umil. Orice ar face, atunci cand imi mangaie obrazul si zambeste in timp ce-si lasa usor capul pe spate, orice ar face, atunci ma innebuneste. Ah, sunt doar un servitor in fata ei si o stie. Dar imi demonstreaza ca am dat peste vrajitoarea de la rasarit, peste vrajitoarea cea buna.

Totul se termina in timp ce face acel gest fermecator. Cad obosit si transpirat pe spate cu ea langa mine, jumate intinsa peste mine, cu capul pe pieptul meu si mainile in jurul gatului meu. Acum deseneaza cu degetul cerculete pe mine. Eram atat de ametit incat am fost absolut surprins cand mi-a soptit “si eu” in ureche. A fost acel lucru in plus la care nu te astepti si care nici nu-ti poti imagina ca-l poti avea vreodata.

Si afara inca ploua…

Al 22-lea: “O să te ploua pe aripi”

Din tigara in tigara, din fum in fum, din noapte in noapte, dintr-un “te iubesc” in altul, au trecut zile si saptamani. Zapada s-a oprit si cerul s-a insenintat. De undeva dinauntru tutror a inceput sa bata un vant caldut si lin. Ghearele ascutite a pomilor au pornit sa se toceasca si sa poarte inele si soarele si-a intors in sfarsit fata zambitoare spre oameni.

Antonio este indragostit pana peste urechi de Irina si totul pare sa mearga intre ei foarte bine. El nu a mai prea dat pe acasa in iarna ce tocmai a trecut si Radu si cu mine i-am cam dus lipsa. Mai mult Radu, fiindca eu am avut-o pe Laura.

Radu a continuat corespondenta cu Natalia. Ii lasa biletelele pe pupitrul de machiaj din cand in cand. Dupa un timp a inceput sa primesca si el cate un ravas, in acelasi loc in care le lasa si el. Ea ii raspundea cu citate si versuri desprinse din carti si piese de teatru si poezii. Dupa doua luni, mi-am dat seama ca Radu se bucura de aceasta legatura stabilita intre ei, dar se complace sa ramana acolo. E in purgatoriu, dar deocamdata trebuie sa fie de ajuns.

Iar eu? Eu nu ma mai saturam de ochii ei. Nu ma mai saturam de linia fina a picioarelor ei, de forma buzelor sau de caldura ce emana din ea in noptile friguroase de iarna. Singurul lucru de care nu am avut parte a fost destainuirea ei. Tot nu stiu ceva concret despre ea. Fragmente si impresi, dar nimic povestit. Ma surprind in continuare prin lipsa de curiozitate din acest punct de vedere. Una peste alta, timpul a trecut totusi rapid pe langa mine.

Chiar si acum, cand ma plimb pe Magheru in palton, tricou si blugi, bucurandu-ma de sentimentul de inceput nou, Laura ma asteapta, probabil inca dormind, in garsoniera. Antonio e la Irina si Radu e la vreo tipa pe care a cunoscut-o aseara. Faptul ca a contactat-o pe Natalia l-a mai eliberat si acum ii functioneaza corespunzator aparatul. Merg alene spre Piata Romana pentru a cumpara un munte de martisoare pentru ea. Voi lua din toate culorile si din toate modelele, apoi ma voi intoarce la ea si le voi intinde pe pat. Ii voi spune sa-si aleaga unu si pe restu le voi arunca la ghena. Dar nu ma voi intoarce imediat acasa. Ma voi duce apoi si ii voi cumpara un singur fir din floarea care se va potrivi cel mai bine cu martisorul ales de ea. Si cand ma voi intoarce acasa vom face dragoste.

Mergand asa, pierdut in gandurile mele mi-a cauzt privirea la radacinile unuia dintre copacii tineri de pe marginea trotuarului.

Primul ghiocel pe care-l vad anul asta.

Si tocmai de 1 martie.

Al 22-lea: O picatura de albastru

Pentru ca impresia ca timpul poate fi lenes este des spulberata de un strigat, nu am fost surprins de telefonul lui Radu. Au trecut cateva zile bune de la acea petrecere de sfarsit de sesiune si in acest timp nu am mai vorbit deloc. Trec pe acasa, fac un dus, ma schimb de haine, ma odihnesc doua, trei ore si plec inspre Piata Romana.

Radu ma asteapta zambaret in fata iesirii de la metrou. Pare chiar vesel. Cat despre mine, eu merg pe aer cald si soarele straluceste pentru mine chiar si in timpul intunericului noptilor de ianuarie.

“Salut, Raducule!”

“Ce mai faci ma?”

“Dragoste…”

“Asa te vreau!”

“Ce coincidenta.. asa ma vreau si eu. Mergem?”

“Hai!”

Green Hours e ticsit de lume dar Radu al meu a facut rezervare. Asta nu prea ii sta in fire. De obicei e foarte grabit si merge pe noroc.

“Mi-a transmis Crina sa-ti dau numarul ei.”

“De ce?!”

“Cica ai fost fenomenal in seara aia.” Izbucnesc in ras, dar imediat devin serios. Radu se uita la mine mirat, chiar stupefiat as putea adaugat.

“Am fost fenomenal?!”

“Asa mi-a zis..”

“Cuaie.. cum sa-ti spun? Ne-am sarutat, ne-am frecat si mie nu mi s-a sculat. M-am aruncat langa ea in pat si ma pregateam sa bag scuza cu prea mult alcool..”

“Nu exista asa ceva.”

“In fine, lasa asta. Ideea e ca pana sa ma apuc sa vorbesc, asta incepe sa sforaie langa mine.” Jumatate din local s-a intors sa se uite la mine cand am inceput sa rad isteric. Mi-au dat lacrimile de ras. Radu rade si el usurel si asteapta sa termin.

“Ce pocnita e si vecina mea, frate..”

“Si pana la urma am stat treaz, am fumat o tigara, doua pana la cinci si am plecat. Am fost fenomenal ah?”

“Bestial ai fost.. Dar, Raducule.. tu esti.. Drujba.. Tai lemne, bati cuie, futi in cur si dai la muie.. Ce s-a intamplat?”

“Natalia s-a intamplat. Cred ca m-a castrat.” Inconstent ma dau pe spate si trag adanc aer in piept ca si cum as fi aflat ca s-a interzis fumatul. De tot.

“Nu se mai poate asa.. Trebuie sa faci ceva.”

“Ce dracu’ sa fac?”

“Te-ai gandit la aia cu biletelele anonime?”

“Nu ar fi cam stupid?”

“Nu cred ca ea ar considera gestul stupid. Cred ca era la moda pe vremea ei.”

“Cand au fost, frate, la moda biletelele anonime?”

“In anii ‘50.”

“Sugi pula. Nu se spune ca dragostea e oarba?”

“Ba da, dar nu trebuie sa crezi tot ce se zice.”

“Bine! Facem ca tine. Dar va trebui sa ma ajuti. Tu intotdeauna le-ai avut cu vrajeala.”

“Asta o stii de la maica-ta?”

“Frate! Eu iti fac un compliment si uite tu ce zici.”

“Da, imi pare rau, a fost de cacat, scuze. Ma gandesc in seara asta si-ti transmit. Iti dau un sms, ceva..”

Fumul devenise un pic prea gros cand ne-am decis sa pornim spre casa. Imediat ce am ajuns, am inceput sa ma gandesc cum ar putea suna un mesaj anonim pentru Natalia. Trebuie sa recunosc ca l-am scris gandindu-ma la bruneta mea cu ochi albastrii care mi-a umplut ultimele doua nopti.

Era ceva de genul asta:

Reusisem in sfarsit sa ma tin la suprafata in raul sinuos care este viata mea. In sfarsit am reusit sa respir apa sarata si sa gust alge de mare. In sfarsit reusisem sa tin ochii deschisi in vantul uraganului. Acum, trebuie sa invat din nou sa traiesc alaturi de amintirea imaginii tale. Esti singurul lucru pe care nu indraznesc sa-l ating.

M-am gandit inainte sa adorm..

Tu, Laura, esti singurul diamant din viata mea pe care nu indraznesc sa-l slefuiesc.

Al 22-lea: Promisiunea

Laura statea cu chirie intr-un apartament de doua camere undeva in Berceni. Impartea apartamentul cu un cuplu proaspat casatorit si camera cu o prietena pe care o chema Corina. Cum intrai in apartament in fata aveai bucataria mobilata modern cu fereastra prin care aproape intrau crengile unui copac. Baia era in dreapta intrarii. In stanga era un hol cu dulapuri pe peretele stang. In dreapta holului era usa spre camera cuplului si in capat era usa camerei in care statea Laura.

M-am trezit pentru prima oara in patul ei in dimineata aceea. In minte fredonam “Vreau sa ma trezesc din somn intr-un pat de femeie frumoasa”, dar femeia a carui pat imi era gazda nu era langa mine. M-am strecurat in baie sa-mi fac toaleta de dimineata inainte sa intru in bucatarie. Acolo se jucau razele de soare care reuseau sa se strecoare printre frunze, insa in drumul lor nu intalneau nici un trup mladios si nici un zambet enigmatic, nici urma de buze de catifea si nici o privire ascunsa printre gene. Laura nu era acasa. Eram singur in apartament deoarece in weekend insurateii se duceau la casele din orasele lor natale, iar Corina dormea aproape intotdeauna la iubitul ei.

Ajunsesem la jumatatea tigarii cand aud cheia rasucindu-se in usa si o vad pe Laura intrand in bucatarie cu cate o sacosa in fiecare mana.

“Sa iesim in soare afara si sa mergem la piata-mpreuna… Dar tu nu m-ai luat si pe mine!”

“Neatza, iubitule! Am incercat sa te trezesc cu saruturi, fraiere, dar dormeai atat de adanc incat m-ai ignorat cu nesimtire.”

“Pai.. e vina ta…”

“Stiu! Tocmai de aceea te-am lasat sa dormi si m-am dus eu sa fac cumparaturile. Sa-ti fac si eu micul dejun macar odata.”

Scoate tacticos rosiile, ardeii grasi, ouale si alte legume si lactate pe care le-a cumparat. E imbracata intr-un sarafan rosu pe care-mi vine sa-l ridic doar cativa centimetrii si apoi sa-i sarut gatul in spiritul serii ce tocmai s-a incheiat.

“Ai dormit bine, vulpito?”

“Da, de ce intrebi? Iar te-ai intors cu spatele dupa ce am adormit si vrei sa verifici daca am observat?”

“Nu… Doar ca imediat inainte sa adormi mi-ai spus ceva si sunt curios daca iti aduci aminte..”

“Nu imi amintesc..” Ma uit atent la ea. Nu minte, nu se preface. Chiar nu isi aduce aminte si probabil din cauza ca se concentreaza la taierea unei rosii nu a apucat sa-si exprime curiozitatea. E splendida in dimineata asta. Si in sfarsit, nu mai pot sa ma abtin sa i-o zic:

“Te iubesc!” Se opreste din taiat rosia si se intoarce sa se uite foarte atenta la mine.. Zambeste larg si in doi pasi e in bratele mele, gata-gata sa ma arunce de pe scaunelul pe care stateam.

“Vorbesti serios? Nu te joci?”

“Nu ma joc.. Asta mi-ai spus aseara..”

“Cum adica? Nesimtitule! Mincinosule! Eu nu iubesc mincinosi.”

“Aparent, draga mea, in subconstientul tau esti topita dupa mine.” Se ridica suparata si se intoarce la legumele ei. O privesc o secunda si ma ridic si eu de pe scaun. Ii pun mana pe umar si o intorc usor. O sarut pentru prima oara pentru ziua aia, ii iau mana in mana mea si ingenunchez in fata ei.

“Eu, Strainul tau iubit, te iubesc!”

“Nu ti-am zis ca nu-mi place sa te joci asa?” Nu fac decat sa o privesc direct in ochi cu un zambet in coltul gurii. Cand isi da seama ca vorbesc serios, ii sclipesc ochii. Coboara si ea in genunchi si ma saruta in timp ce isi descheie nasturii de la sarafan.

Am facut dragoste acolo, pe podeaua bucatariei. Sub razele jucause ale soarelui, dupa mult, mult timp, nu mi-a mai fost teama sa spun acele cuvinte. Mai mult, nu le-am putut opri.

“I was thinking to myself, this could be heaven or this could be hell…”

Al 22-lea: Dupa trei sau patru ani

E intuneric in camera ei. Are draperiile trase. Nu vad nimic. Imi plimb degetele pe pielea ei. Imi place s-o vad cu varful degetelor. Sa-i vad silueta, sa-i vad sanii, sa-i vad buzele si sa-i miros parul.. Aproape ca a adormit. A terminat sesiunea, am terminat de facut dragoste. E ora trei dimineata si pe fundal se aude incet muzica. “Celos” de la Gotan Project. Gelozie pe sol argentinian.. Tocmai a tresarit.. Aluneca incet in lumea viselor sub privirea degetelor mele.

Ea ma desparte de tot ce e real in jur. Ma desparte de frigul de afara, ma desparte de problema lui Radu, ma desparte de propriile mele probleme. Ea, cu scena pe care joaca, ma orbeste si ma vindeca.

Suntem impreuna de o luna si ceva si fiecare moment a fost o mica batalie. Am descoperit ca mi-e greu sa o uit pe Sofia chiar daca a trecut atat timp. Inca sunt ramasite de reflexe si apucaturi si de sentimente prin mine. Cateodata ma trezesc comparandu-mi reactiile de acum cu cele din trecut. Ma trezesc comparand felul in care se succed evenimentele si-mi dau seama ce blasfemie comit gandindu-ma la asta.

Inca nu stiu cine e frumusetea asta de langa mine. Inca nu am aflat ce temeri are. Inca nu am aflat ce placeri supreme are. Ma uit in ochii ei cautand cu disperare o urma de ezitare sau de siguranta de sine dar tot ce vad este afectiune si reflexia chipului meu. Si totusi, realizez de fiecare data ca nu vreau sa intreb, sa tai in minte si-n simtire ca sa aflu. Pentru prima oara ma complac sa ma bucur fara sa inteleg. A reusit sa nege esenta naturii mele.

“Ce faci? N-ai adormit?” Parca ar vorbi in somn. Se intoarce pe o parte, cu spatele la mine in timp ce-mi pune soptit intrebarea.

“N-am adormit inca.. Dar tu cred ca ai adormit.”

Nu spune nimic. Are respiratia regulata. Ma intorc si eu pe o parte si o iau in brate. Imi ingrop fata in parul ei si ma pregatesc sa adorm si ii soptesc incet in ureche:

“Noapte buna…”

Dupa o pauza de doua secunde o aud soptind:

“Te iubesc.”

“Iar echipajul meu își vinde tinerețea pe la taverne și vrăjitoare de doi bani.”

Iata-ne in mijlocul lunii noiembrie, goi pusca si fragili in vremea asta cruda. Personal, am ratacit lipsit de minte printre zilele acestor luni mohorate. Am ratacit cum am facut in fiecare an, neputand sa scap de acest blestem al constiintei. In fiecare an, oboseala ma prinde din urma si ma determina sa-mi inchid orice contact cu sinele. Pierdut, ratacit si confuz, aceste zile sunt caracterizate de ganduri si decizii venite dintr-o alta sine. Ceea ce-mi place mie sa numesc, pur si simplu, mistic, patetic si romantic, demonul meu. Unul din ei. Doar in aceste zile ude si inchise intr-un glob de nori pot sa zambesc si sa plang cu cea mai crasa lipsa de sentiment. Actorul care joaca rolul de actor fara avea nevoie de un personaj sau scenariu. Actorul care umple golurile cu fantezie din ceea ce-si aminteste ca ar fi realitatea. Cel ce are ochii goi dar priveste ca si cum ar admira, care vorbeste ca si cum ar iubi, care gesticuleaza ca si cum ar fi pe marginea prapastiei dar care de fapt nici macar nu exista, umbla nauc printre stropi zambind cu bunavointa neantului. Eu sunt acela.

Si iata-ma scriind din nou. Strans in menghina indiferentei si platitudinii, un alt Acttor mi-a oferit o sclipire de lumina care mi-a dat puterea sa ma zbat. Cu fiecare cuvant, insa, care e scris cu dificultate crescanda, pierd din puteri si simt cum degetele devin un aparat lipsit de viata si literele simboluri fara simbolistica.

“Iar echipajul meu își vinde tinerețea pe la taverne și vrăjitoare de doi bani.”

Iti multumesc.

Al 22-lea: Post apocaliptic

Cum m-am trezit primul impuls a fost sa aflu cat e ceasul. Mi-am intins mana de sub plapuma spre noptiera pentru a ma uita la ceasul de pe mobil. E unu. Pe langa faptul ca am dormit deosebit de mult imi dau seama si de faptul ca mi-a inghetat mana in timp ce o duceam spre mobil. De ce naiba e asa de frig? Ma ridic si ma duc la baie sa scap de gustul specific celei de-a doua zi dupa bauta. Tony doarme lemn. Curand aflu si motivul pentru care era atat de frig. Geamul de la pseudo-biroul nostru din balcon era deschis larg. Il inchid si ma duc sa fac doua cafele. Mai am de asteptat doua ore pana pot sa o sun pe Laura fara sa risc sa o deranjez in examen.

Termin de facut cafelele si il trezesc pe Tony. Ca de obicei, doua suturi in coaste. Nici nu ma vede. Se ridica masinal si se duce la baie. In balcon tocmai terminam prima tigara a zilei cand intra si el si se aseaza langa mine.

“Tony.. Imi explici si mie de ce era atat de frig in dimineata asta?”

“Dupa ce am ajuns acasa, nu stiu exact cand, mi-am borat creierii in baie.”

“Bun.. si ai borat azot lichid?”

“Poftim?”

“Azotul in stare lichida are minus o suta si ceva de grade. Pana acum doar asa se explica frigul.”

“Stai ca n-am terminat. Am crezut ca o sa miroasa si am deschis geamul. Am zis sa-l las cinci minute si m-am asezat in pat ca sa astept..”

“Si ai adormit lemn.”

“Exact.”

“Te simti bine?”

“Da ma, sunt foarte bine..”

“Ce-o fi facut Radu aseara?”

“Nu stiu frate, dar e urata situatia.. Auzi, tu cumva mi-ai zis ca dormi cu mama in seara asta?”

“Tu mai stii ce mi-ai zis?”

“Da, las-o balta.”

Radem amandoi amintindu-ne de seara precedenta. Timpul trece si eu nu mai pot sa astept sa o sun pe Laura. Pe la ora patru ma gandesc ca a terminat cu examenul si ma incumet sa o sun.

Exact cand ieseam din scara sa ma duc sa ma intalnesc cu Laura, vecina mea adorabila intra in bloc.

“Sa ma mai chemi cand vine Radu ca m-am simtit foarte bine cu el aseara!”

“Se rezolva, Crina, se rezolva.”

Atat. Mergem fiecare mai departe. Nu vreau decat s-o vad.

Al 22-lea: Traditia

S-a terminat si sesiunea asta. De bine, de rau, s-a terminat. Antonio a trecut cu brio marea majoritate a examenelor, Radu, insa a fost prins nepregatit si deconcentrat de cateva ori din cauza ca gandul ii statea mai mult la Natalia. Iar eu.. eu am mai trisat, am mai copiat si am luat toate examenele in afara de unul singur. In seara asta insa, cand toti ne-am eliberat de aceasta povara, vom onora traditia. Fara Laura. Ultimul ei examen e maine dimineata si nu isi permite sa piarda o noapte in oras. Poate e mai bine. Nu am mai petrecut doar cu fratiorii mei de prea mult timp.

“Unde te duci, vecine?”

“Da tu de unde vi, Crina?”

“Eu? De la o intalnire..”

“Cum a fost?” De parca n-as sti.. La cat de obosita si plictisita pare, e clar ca a fost.. obositor si plictisitor.

“Asa si asa. Nu chiar ce caut eu..”

“Nu stiam ca esti in cautari.”

“Hai, nu mai incerca sa schimbi subiectul. Zi-mi unde mergi si daca pot veni si eu.” Ah.. la limita subtire cu badaranie.

“In curtea berarilor. Sarbatoare de sfarsit de sesiune.”

“Si pot sa vin?”

“Da, sigur.. Dar trebuie sa fiu acolo in jumatate de ora.. te mai schimbi?”

“Nu, merg asa ca se potrvieste tinuta.”

Evident ca pana sa ajung eu, Antonio a baut deja doua halbe si Radu a baut cincizeci de whiskey, bautura lui de atmosfera.

“Oh, sefule ai ajuns.. Ce faci Crina?”

“Buna, Antonio.”

“Crina, el e Radu, Radu, ea e Crina, vecina noastra.”

“Ah.. Mi s-au povestit atatea despre tine!”

“Pe bune?”

“Daa.. tot timpul imi zice unul din ei cate ceva.” Actoria isi spune cuvantul. Nu am vorbit niciodata cu Radu despre Crina. Aparent, Radu urmareste cele cinci stagii mintale inainte de moarte. De negare si izolare a trecut si sunt aproape sigur ca scena din Cismigiu a fost furia. Acum ar urma.. targuiala. Poate o sa se dea la Crina ca sa-si negocieze sentimentele pentru Natalia? Sau poate a fost totul un mare rol din partea lui.

Pe parcursul serii au tot venit berile, iar noi am vorbit ca pe vremuri. Mai erau colegi de-ai tuturor la masa, dar noi stateam unul langa altul si pe langa ocazionalele glume menite sa inveseleasca tot grupul, purtam discutii intre noi. Antonio era fericit cu Irina. Chiar daca ea il domina deseori, el se complacea. Radu flirta ocazional cu Crina, ajungand sa se ofere s-o conduca pana acasa. Crina, care deja bause cateva pahare de vin, a acceptat imediat, negandindu-se ca eu si Antonio ii suntem vecini si avem exact acelasi drum.

Laura invata. Stiam asta fiindca vorbeam constant prin mesaje. Ii scriam mesaj dupa mesaj, in timp ce priveam amuzat vis-a vis de masa noastra la blonda care imi arunca priviri pe furis. Priviri studiate de fel, fiindca de fiecare data le surprindeam. E ceva serios cu Laura, de vreme ce raman mai rece ca un sloi de gheata la astfel de aventuri.

Pe la douasprezece am plecat inspre casa. Radu o sprijinea pe Crina si eu il sprijineam pe Antonio. Din spate imi ajungeau la urechi din cand in cand replici siropoase la care Crina raspundea cu un ras putin isteric. Nu ma puteam gandi decat la ridicolul situatiei si la farmecul ei. Prin insusi faptul ca s-a mai intamplat de atatea ori.

Ajunsi in fata garsonierei, il sprijin pe Tony de perete si incep sa scot cheile. In acest timp Radu trece pe langa noi si intra la Crina in garsoniera. Imediat inainte sa intre, se opreste si ne face cu ochiul si mimeaza ca si cum ar porni o drujba. Rad infundat si ma uit la Tony. Tony se uita cu gura cascata la Radu. Isi intoarce intr-un final privirea la mine si-mi zice:

“Radu are parte de pasarica in seara asta si eu dorm cu tine in pat?”

“Nu, Tony.. Tu dormi pe balcon. Mata doarme cu mine-n pat in seara asta.”

Al 22-lea: Teatrul Vampirilor

Ma indrept cu pasi domoli spre Cismigiu. Zapada groasa sub picioare si cerul din nou plumburiu. Sesiunea isi spune cuvantul. Acum platim intodeauna placerile din timpul anului, in timp ce pe fetele noastre cearcanele se alungesc si in piept inima se oteleste. Nu am mai vazut-o de patru zile. Patru zile consecutive fara ea si deja simt foamete in vintre. Nu pot inca sa-i destainui cat de dor imi e de ea. Vorbim in fiecare seara. In fiecare seara isi declara dorul pentru mine si eu ii raspund la declaratie. As putea sa scriu poezii, nuvele si romane despre senzatia dulce-amara pe care o gust.

Intrarea Cismigiului pare o poarta a deziluziei si a grotescului. Lumina galbena reflectata de zapada murdara din colturi si totul in perspectiva unui sfarsit de zi obositoare si singura.

Sunt aici deoarece Radu ne-a rugat pe mine si pe Antonio sa ne intalnim la Teatrul Vampirilor. Teatrul Vampirilor este un loc in Cismigiu, numit de mine astfel intr-o perioada ciudata a vietii mele. Tocmai citeam seria de carti “Cronicile Vampirilor” de Anne Rice in perioada in care stateam dupa apusul soarelui in acest parc splendid. In fiecare seara ma plimbam cu aceeasi fata din liceu in zona de la marginea lacului unde scaunele fac un arc in linia pe care o descriu. In centrul acestui arc se afla un cerc abea perceptibil in asfalt, care face totul sa para ca o scena lugubra cu un public ascuns in umbre. Cum avea, intocmai, teatrul pe care vampirii lui Anne Rice isi plangeau nemurirea si frigul din ei insisi.

Ma asteapta amandoi sub un felinar chior. Radu sta cu fundul pe spatarul unui scaun si Antonio se sprijina cu bratele incrucisate de piciorul felinarului. Nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc ca e ca si cum ne-am fi dat intalnire inainte sa trecem raul Styx. Totul impreuna.

“De ce aici, Radu?”

“M-am saturat de cafenele si baruri, de vociferari, de muzica, de zambete.”

“E grav..” Ma intorc spre Antonio si-l intreb din ochi daca am dreptate. El inclina usor capul si ma priveste ingrijorat.

“Ce s-a intamplat, Raducule?”

“Natalia.” Imi ia o secunda sa-mi dau seama despre cine vorbeste.

“Natalia… Ah da! Ce-i cu ea?”

“Nu-mi da pace.” Curat zapada de pe unul din scaune si ma asez mai comod. Imi aprind o tigara. Ma asteptam sa-i fi trecut pana acum. Sa treaca cineva de armura teatrala a lui Radu nu s-a mai intamplat pana acum. Si-a mai dat-o el jos, dar nimeni nu a trecut pur si simplu prin ea.

“Trebuie sa recunosc ca prima data nu prea te-am luat in serios. Credeam ca o sa-ti treaca eventual, sau in orice caz, ca nu o sa-ti faca probleme asa mari. Regret, imi pare rau. Spune-mi… cum a reusit aceasta doamna Natalia sa te dea peste cap in halul acesta?”

“Ti-am zis.. Lucrezia Borgia…”

“Lasa-ma cu asta! E o interpretare. Si Jessica Alba in Sin City are interpretare. La bara de striptease. Si ce interpretare!”

“Nu se compara!”

“Ba da. Zi-mi altceva despre ea care te face sa te gandesti la ea atat de mult.”

“Eu am savurat intotdeauna viata, am trecut prin multe si am fost cu destule fete incat la un moment dat a incetat sa-mi pese cu adevarat crezand ca nimeni nu ma mai poate invata ceva. Sa ma invete ceva.. nu stiu.. unic. Ceva vechi dar prezentat intr-un alt fel. Ca o portocala mov, nah.”

“Hai cuaie, o portocala mov?” De fiecare data cand Antonio vorbeste cu aceste ocazii, reuseste sa ne inveseleasca. Cel putin pentru cateva secunde.

“Si a aparut Natalia. Este practic varianta feminina a mea. Cred ca a trecut prin ce am trecut eu. Si pur si simplu stiu ca mi-ar arata ceva nou. Ceva ce risc sa nu mai gasesc vreodata nicaieri. Doar ca.. din cauza ca e ca mine, stiu ca cineva ca mine ar plictisi-o groaznic.”

“Poate nu e ca tine..”

“Ntz! Mah, nu prea conteaza.. asta cred eu in momentul asta..”

“Radu, Radu… Trebuie sa te intrebi daca ai ceva de pierdut daca ai aborda-o. Si trebuie sa-ti regasesti detasarea cu care abordezi tu astfel de lucruri.”

“Cred ca stie oricum toate trucurile..”

“La cat de batrana e, zic si eu!”

“Bine ca-i mata tanara, Tony!” Radu rareori se rasteste. Si atunci cand o face, nu joaca teatru.

“Tony face doar haz de necaz, nu te supara pe el. Am o idee. Dar e siropoasa.”

“Eh?”

“Biletele anonime. Scrise cu dibacie. Iti vei folosi intreaga ta perspectiva asupra a ceea ce ai trait pana acum. Poate ii trezesti interesul.”

“Parca ar fi un roman prost.”

“Preferi sa scrii un roman prost care se vinde sau unul bun care ramane nedescoperit?”

“A doua..”

“Si daca nu ai ce manca?”

“Ma duc la A.S.E.”

“Hai ca-ti place ideea..”

“O sa incerc. Si tu ce dracu stai atat cu Laura?! Ma si enervezi! Una, doua numai cu ea!”

“Si tu crezi ca daca Nataliei i-ar placea biletelele tale te-am mai vedea la fata?”

“Ai dreptate..”

Am mers impreuna pe jos pana la Universitate, vorbind despre cat de multe avem de facut sesiunea asta si am cazut de comun acord ca la sfarsitul ei ne vom imbata crita.

Ah, iubesc traditia!

Al 22-lea: O saptamana frumoasa

Dupa acea dimineata, acel inceput de secunda, acel inceput de minut, acel inceput de ora,  acel inceput de zi, acel inceput de an, cand am deschis ochii si am vazut-o pe ea, cea cu care am facut dragoste toata noaptea, am inceput iar sa simt ca tace vocea din capul meu. Toata saptamana ce a urmat, vacanta de iarna, am stat impreuna cat mai mult posibil. Antonio era trimis din ce in ce mai des la plimbare, pentru ca noi sa putem sa petrecem cateva ore de intimitate. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Nici eu, nici ea.

Masca ei devenea din ce in ce mai dulce. Zambea atat de mult incat ma imbatam cu imagini capturate clipa cu clipa din filmul in care traiam. Nici o zi nu reusea sa se asemene una cu cealalta. Facea lucruri spontane zilnic. De la scene intregi, splendid jucate, de gelozie fata de vecina mea, pana la retete culinare traznite, ca omleta cu felii de portocale, retete din care gustam si apoi ne strambam unul la altul ca doi copii care au cazut de acord ca joaca lor a fost o idee proasta.

M-am suprins deseori, in momentele de singuratate, ca nu mai analizam fiecare gest si fiecare cuvant. Ma simteam ca si cum Sofia nici n-ar fi existat, ca si cum ar fi fost doar inca un capitol prost dintr-o carte proasta.

A venit insa, ultima zi de vacanta. Acum, melancolic si abea trezit din somn, imi fumez tigarea de dimineata. Afara e soare, ceva ce n-am mai avut de peste o luna. Antonio doarme linistit. E ora noua dimineata si eu ma gandesc tot la ea. Laura. De maine incepe facultatea. Urmeaza saptamana groaznic de stresanta de dinainte de sesiune. Ma intreb cum vom rezista. Eu si ea. Noi. Pana acum situatia ne-a fost foarte favorabila, insa acum este primul moment cu adevarat stresant pentru amandoi.

Tigarea tocmai se termina de fumat singura, incremenita intre degetele mele cand aud batai timide la usa. Iar vrea vecina zahar? Iar sa ii explic faptul ca noi rareori avem zahar? Fiindca suntem doi baieti care traiesc sub acelasi acoperis si nu doua gospodine harnice?

“Buna dimineata, iubitule!”

“Buna… dimineata… Laura?”

“Dezamagit?”

“Da! intr-adevar.. ma asteptam sa fie vecina..”

“Atunci plec, si te las sa o astepti pe ea!”

Sunt atatea feluri in care un zambet poate transmite o stare. Daca nu ar fi fost patul ocupat de un Antonio care sforaie in surdina, as fi tras-o pe Laura direct in asternuturi.

“Am zis ca ma asteptam nu ca speram. Nu mai face pe nebuna!”

“Eu vin aici la ora noua ca ne petrecem ultima zi de vacanta impreuna si tu zici ca fac pe nebuna?”

“Da! Prea ti se urca la cap, draga mea! Cineva trebuie sa te puna cu botul pe labe!”

“Mmmm… Speram ca o sa spui asta!”

“Nu ma ajuti! Unde vrei sa mergem azi?”

“Speram sa ramanem aici..” In timp ce spune asta, se sprijina de tocul usii si isi plimba degetul printre firele de par de pe pieptul meu. Nu putea sa nimereasca mai bine decat la UNATC.

“Nu putem. Cel putin nu acum… Mergem in Cismigiu, admiram zapada stralucitoare si apoi il sun pe Antonio si il rog frumos sa aiba niste treaba in oras. Suna bine?”

“E perfect! Te astept pe balcon pana te imbraci… Promit ca nu il trezesc pe iubitul tau Antonio.”

In timp ce iesim din bloc ma prinde de brat si-mi spune voioasa:

“Cred ca a fost una dintre cele mai frumoase saptamani pe care le-am trait!”

“Si nici nu s-a terminat inca!”