#1 Celălalt drum: Destinaţia

Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă când trenul tocmai oprea înaintea liniei 1 în gară. Era singura gara a unui mic orăşel situat într-o depresiune. Gara era foarte aproape de poalele munţilor, care se ridicau ameninţători deasupra gării, dar datorită impresiei iniţiale pe care ţi-o lasă peisajul, mai târziu, oriunde te-ai afla, în centrul oraşului sau în celălalt capăt faţă de gară, vei trăi cu aceeaşi senzaţie pe care ai avut-o atunci când ai atins pentru prima oară peronul. Protecţie, confort, siguranţă… ştiai că aici, în umbra munţilor nu se va întâmpla nimic fără ca tu să-ţi doreşti s-o faci să se întâmple. Era ceea ce unii numesc, senzaţia unui oraş mort şi nu chiar. Intervenea un soi de misticism în toată atmosfera locului, şi anume, acei giganţi din granit şi şisturi cristaline ce-şi lăsau privirile să zăbovească asupra ta oriunde ai fi.

În uşa vagonlui, un tânăr. În rest, trenul cu precadere pustiu. Nu prea mai veneau oameni pe-aici, decât câte un grup de turişti mai curioşi sau câte o persoană a cărei treabă în acest oraş era imposibil de întârziat în continuare. Tânarul nostru nu facea parte din nici una din categorii. E înalt, dar nu ieşit din comun de înalt. E blond, unii ar spune, alţii ar zice că are culoarea nisipului în cap, şi câteodata unii oameni chiar l-au surprins exclamând că are două culori distincte în păr. Ochii albaştrii. Nu vă voi compara culoarea ochilor cu albastrul cerului sau cu albastrul mării pentru că v-aş minţi. Era un albastru destul de banal, nici prea inchis, nici foarte deschis. Ce e interesant e că sunt ocazii când se înverzesc, atunci când ajungea faţă în faţă cu marea, iar atunci când se plimba iarna prin orasul său natal, după doua zile de ninsoare continuă, unii obsbservau că acel albastru se deschide până în punctul în care ajunge un gri spălăcit, aproape ca albul zapezii urbane. Purta bocanci negrii în care îndesase uşor neglijent blugii albaştrii pe care îi purta. Un pulover negru, gros, mai degraba o helancă, deoarece îi înconjura şi gâtul cu o bucată de material mai moale. Şi peste toate astea un palton şi el negru, descheiat, căci în vagon fusese totuşi destul de cald.

Văzându-l uşor pierdut în admirarea peisajului, un controlor se apropie de el, dar surprinzător, tânărul îl observă şi-i adreseaza primele cuvinte pe care le-a formulat de mult timp, când i-a arătat biletul, la inceputul călătoriei.

“Aici e oraşul…”

“Aici e oraşul în care trebuie sa ajungeţi, da.”

“Vă mulţumesc!”

“La revedere!”

Controlorul ar fi revenit asupra urării căci era curios ce caută acest tânăr tăcut în acest oraş mort, dar nu a mai apucat sa relege conversaţia, pentru că personajul nostru şi-a aruncat bagajul direct pe peron, urmându-l cu un salt potolit şi calculat. Şi-a saltat geanta pe umăr şi a pornit spre buticul din faţa lui. Probabil îi era sete. Eu îl ştiu că tot timpul îi e sete.

~ prin nomorelol pe septembrie 13, 2011.