Un zâmbet de resemnare

N-o să-mi aduc aminte cu precizie ce am scris eu aici. Folosesc tertipuri ieftine să uit lucruri în timpul nopţii. Numai în timpul nopţii. Şi această noapte de ce ar fi diferită de oricare alta? De vreme ce, dintr-un punct, cândva, am o bănuială când, dar nu sunt sigur de nimic acum, toate nopţile mele au început să fie aceeaşi şcenă care se repetă la nesfârşit. Şi totul e în mintea mea. Şi de fiecare dată doare. Şi de aceea nu pot eu să-mi trăiesc nopţile, dragii mei. Eu nu pot decât să dorm cu ochii deschişi.

Şi acum? În momentul ăsta exact? Mă gândesc că de dimineaţă voi fi curios la ce mă gândeam eu acum. Poftim. Mă gândeam la ea, din nou, apoi la cealalaltă apoi la asta şi toate treceau pe partea cealalată a trotuarului dintr-un motiv sau altul. Şi cum nici motivaţia nu e identică, nici simbolismul trecerii nu este acelaşi. Scârbă, ruşine, indiferenţă, frică, înţelepciune… La asta mă gândesc. Şi ascult o melodie pe repeat. Şi mă întreb de ce nu plouă.

De ce nu plouă? Ar trebui să fie ploaie acum, pentru mine, m-ar fi ajutat mult, la insipiraţie, mi-ar fi ţinut companie. Păcat că in fond şi la urma urmei, nu compania rece a unor stropi de apă o caut eu. Ci o companie caldă, în nişte aşternuturi aruncate haotic, alături de care să privesc tavanul şi cu care să vorbesc despre culoarea lui. Dar… v-am zis… nu mai pot trece trotuarul ala de fiecare dată când seara e mai neagră. Adică în fiecare seară.

O să vă spun un secret. Probabil că e unul din acele secrete cunoscute de toţi. Eu zâmbesc fals foarte, foarte des. Şi nu o fac pentru a răni. Nu o fac pentru că nu mă amuză o glumă şi nu vreau să se supere cel care o spune. Atunci nu zâmbesc deloc. Zâmbesc fals pentru ca nu pot altfel. De ziua mea de naştere niciodata n-am zâmbit sincer. Nu mă pot bucura că m-am apropiat cu încă un an de moartea mea. Şi mă durea de fiecare dată când zâmbeam aşa… penrtu că… bănuiesc că e totuşi un sentiment frumos să te bucuri alături de cei care se bucură pentru tine. Ei bine, în ultimul timp… nu mai simt nimic. Nu mai simt nimic când mimez bucurie. Nu mai doare nimic.  M-am obişnuit. Sunt din ce în ce mai gol pe dinăuntru… şi… supriză! Nici acum nu simt nimic.

Aşa că… îmi pare rău tu de dimineaţă… nu am făcut pe nimeni să zâmbească sau să se incrunte… dar mai ales… nici pe tine n-o sa te fac să zâmbeşti sau să te încrunţi…

Poate doar un zâmbet de resemnare în colţul gurii…

~ prin nomorelol pe octombrie 10, 2011.