Poate…
Anul trecut peste câteva luni poate ningea. Poate stăteam la geamul unui bloc privind pe geam la fulgii leneşi, gândindu-mă că e mai linişte atunci când se aşterne zăpadă pe jos, ca şi cum tot albul ăla ar absoarbe zgomotul de fundal şi parcă din cauza asta dispar şoaptele fără rost. Poate geamul era deschis şi eu tocmai mă întorceam acasă după un drum lung. Poate tocmai făcusem duş, poate geamul era deschis, poate eu eram doar în halat şi tocmai mă apucasem de fumat. Poate şi în timp ce scriu asta fumez. De fapt, sigur fumez. Nu pot scrie altfel.
Poate mă simţeam altfel anul trecut decât o să mă simt acum. Poate singurul lucru la care mă gândeam erau oamenii de care mi-era deja dor. Poate atunci aveam senzaţia că urc scara, nu că o cobor, că tocmai în întunericul ăla bolnăvicios galben-alb văd în sfârşit lumina. Poate mi-era frig şi tremuram şi simţeam din tot sufletul că trebuie să dorm, dar refuzam să fac asta. Poate nu mai dormisem de o zi şi-o noapte. Poate privisem lumina crescând afară printr-un geamlâc dintr-o bucătărie la trei sute de kilometrii distanţă, plină de fum. Poate încă aveam aceeaşi senzaţie ca acolo, de a nu da drumul momentelor, de a sacrifica sânge, suflu şi transpiraţie pentru încă un minut de continuitate. Poate zâmbeam, singur, luminat doar de vârful unei ţigări prea tari. Poate nu mă mai gândeam la viitor cu speranţă. Poate nu mă gândeam deloc, ştiind că în sfârşit ceea ce este, este mai bun decât ceea ce poate fi.
Poate s-a întâmplat acum mai mulţi ani. Poate doar vreau să cred că s-a întâmplat anul trecut.
