Oboseală, melancolie
Devine din ce în ce mai greu exerciţiul ăsta… devine din ce in ce mai greu să scriu. Chiar acum am şters câteva rânduri bune de umplutură inutilă. Am uitat cum să comunic. Am amorţit în aşa măsură şi mi-am devenit atât de suficient, forţat de împrejurări, încât nu mai ştiu şi nu mai am impulsul să mai comunic. Oare acest micro-univers interior este ceea ce caută unii oameni? Oare acesta este idealul Filozofului? Mă sperie acest gând. Pare un drum fără întoarcere. Pare genul de călătorie grea pe care oamenii o întreprind în speranţa că îi va face mai puternici doar ca la sfârşitul ei să-şi dea seama că au fost schimbaţi pentru totdeauna în altceva. Doar ca să-şi dea seama că au ajuns pe un vârf frumos de munte de unde nu se mai pot da jos. Însă, de ce să mint, simt şi o aroganţă în timp ce scriu, şi realizez aceste lucruri. Poate că după inabilitatea de a comunica vine estomparea nevoii de a comunica. Poate aşa reuşeşti să rafinezi ceea ce eşti dispus să transmiţi. Poate aşa poţi deveni legendarul înţelept a cărui cuvinte valorează cât lungimea lor, căci nu se poate vorbi de greutate propriu-zisă, în aur. Dar nu e oare un preţ prea mare de plătit?
Legendar. Nu ştiu dacă e o impresie greşită, dar din perspectiva asta, aducându-mi aminte de personajele legendare a tuturor poveştilor citite vreodată… parcă acele personaje erau… singure. Absolut singure printre oameni. Privite cu dragoste sau ură, dar privite de la distanţă. Tot timpul urmărite cu un ochi vigilent de către toţi, dar atât. Ca nişte dansatori fără partener, ca nişte tablouri prea scumpe să fie atârnate pe un perete.
Sau poate e doar melancolie. Sau poate e doar plictiseală. Sau poate e doar oboseală.
