Mă aşez înce pe scaunul înalt, mă proptesc în cot pe bar. Barmanul îmi face semn, iar eu îi răspund:

-Este trei fără un sfert, dragul meu, şi localul este gol… suntem doar noi doi aici… aşa că, te rog… aşează-le cum trebuie. Am o povestioară de care ar trebui să auzi…

Barmanul zâmbeşte. Ştie povestea deja. Nu ştie detaliile dar ştie exact despre ce e vorba. Cum a început şi cum se va termina.

-Bem prietene, până la sfârşitul acestui scurt episod. Dar mai toarnă un pahar pentru iubita mea şi încă unu pentru drumul singur spre casă…

Îmi face semn către un jukebox învechit de lângă bar. Da, ar merge nişte muzica…

-Uite ştiu rutina. Bagi o fisă în aparat, dar ma simt rău, nostalgic, părăsit şi sper să scoata muzică melancolică şi tristă…

El nu zice nimic. Îmi umple paharele şi-şi vede de treaba lui, dar lângă mine, părând uşor interesat de ce am de spus.

-Ţi-aş putea spune atât de multe ţie, dar… nu ar fi în codul domnilor veritabili. Deocamdată mai toarnă unu pentru mine şi încă unul pentru drumul spre casă…

-Nu ţi-ai putea da seama, dar amice, eu sunt un fel de poet… şi am multe lucruri de spus şi multe pe care vreau să le spun, deci dacă mă prinzi într-o stare ca asta, nostalgică, stai şi ascultă, te rog, până când tot ce era de spus a fost spus…

Zâmbeşte acum, aproape râde, dar văd că nu mai are nimic de făcut. Pur şi simplu stă şi mă priveşte de cealaltă parte a barului.

-Cam aşa stau lucrurile, şi văd că te pregăteşti să închizi, merci pentru urări şi sper că nu te-a deranjat că te-am tras de ureche să mă asculţi…

Îmi întinde mână, i-o strâng, fiecare strângere de mână e unică dar atunci când strângi mâna unui străin rămâi cu ceva ce valorează cu atât mai mult cu cât există un singur exemplar al acelui salut.

În drum spre ieşire îi spun totuşi pe scurt şi povestea mea…

-Fata asta arde ca o torţă… şi dacă n-o înnec o să explodeze…

Şi afară cum ies fredonez doar pentru mine… “one for my baby, and one more for the road”…

P.S. Inspirat de One for my baby(and one more for the road) cântată de Billie Holiday

Legendar. Nu ştiu dacă e o impresie greşită, dar din perspectiva asta, aducându-mi aminte de personajele legendare a tuturor poveştilor citite vreodată… parcă acele personaje erau… singure. Absolut singure printre oameni. Privite cu dragoste sau ură, dar privite de la distanţă. Tot timpul urmărite cu un ochi vigilent de către toţi, dar atât. Ca nişte dansatori fără partener, ca nişte tablouri prea scumpe să fie atârnate pe un perete.

Sau poate e doar melancolie. Sau poate e doar plictiseală. Sau poate e doar oboseală.

Poate mă simţeam altfel anul trecut decât o să mă simt acum. Poate singurul lucru la care mă gândeam erau oamenii de care mi-era deja dor. Poate atunci aveam senzaţia că urc scara, nu că o cobor, că tocmai în întunericul ăla bolnăvicios galben-alb văd în sfârşit lumina. Poate mi-era frig şi tremuram şi simţeam din tot sufletul că trebuie să dorm, dar refuzam să fac asta. Poate nu mai dormisem de o zi şi-o noapte. Poate privisem lumina crescând afară printr-un geamlâc dintr-o bucătărie la trei sute de kilometrii distanţă, plină de fum. Poate încă aveam aceeaşi senzaţie ca acolo, de a nu da drumul momentelor, de a sacrifica sânge, suflu şi transpiraţie pentru încă un minut de continuitate. Poate zâmbeam, singur, luminat doar de vârful unei ţigări prea tari. Poate nu mă mai gândeam la viitor cu speranţă. Poate nu mă gândeam deloc, ştiind că în sfârşit ceea ce este, este mai bun decât ceea ce poate fi.

Poate s-a întâmplat acum mai mulţi ani. Poate doar vreau să cred că s-a întâmplat anul trecut.

Şi acum? În momentul ăsta exact? Mă gândesc că de dimineaţă voi fi curios la ce mă gândeam eu acum. Poftim. Mă gândeam la ea, din nou, apoi la cealalaltă apoi la asta şi toate treceau pe partea cealalată a trotuarului dintr-un motiv sau altul. Şi cum nici motivaţia nu e identică, nici simbolismul trecerii nu este acelaşi. Scârbă, ruşine, indiferenţă, frică, înţelepciune… La asta mă gândesc. Şi ascult o melodie pe repeat. Şi mă întreb de ce nu plouă.

De ce nu plouă? Ar trebui să fie ploaie acum, pentru mine, m-ar fi ajutat mult, la insipiraţie, mi-ar fi ţinut companie. Păcat că in fond şi la urma urmei, nu compania rece a unor stropi de apă o caut eu. Ci o companie caldă, în nişte aşternuturi aruncate haotic, alături de care să privesc tavanul şi cu care să vorbesc despre culoarea lui. Dar… v-am zis… nu mai pot trece trotuarul ala de fiecare dată când seara e mai neagră. Adică în fiecare seară.

O să vă spun un secret. Probabil că e unul din acele secrete cunoscute de toţi. Eu zâmbesc fals foarte, foarte des. Şi nu o fac pentru a răni. Nu o fac pentru că nu mă amuză o glumă şi nu vreau să se supere cel care o spune. Atunci nu zâmbesc deloc. Zâmbesc fals pentru ca nu pot altfel. De ziua mea de naştere niciodata n-am zâmbit sincer. Nu mă pot bucura că m-am apropiat cu încă un an de moartea mea. Şi mă durea de fiecare dată când zâmbeam aşa… penrtu că… bănuiesc că e totuşi un sentiment frumos să te bucuri alături de cei care se bucură pentru tine. Ei bine, în ultimul timp… nu mai simt nimic. Nu mai simt nimic când mimez bucurie. Nu mai doare nimic.  M-am obişnuit. Sunt din ce în ce mai gol pe dinăuntru… şi… supriză! Nici acum nu simt nimic.

Aşa că… îmi pare rău tu de dimineaţă… nu am făcut pe nimeni să zâmbească sau să se incrunte… dar mai ales… nici pe tine n-o sa te fac să zâmbeşti sau să te încrunţi…

Poate doar un zâmbet de resemnare în colţul gurii…

Vă puteţi da seama că eu de fapt nu cu familia cu care traiesc mă simt în siguranţă sau confort. Nu! Aceste sentimen le iau din norii ce trec prin dreptul frestrei mele, le iau din văntul ce bate în dreptul geamului meu, le iau din melodiile păsărilor care au o obgligaţie să cânte la exact orele 5 ale dimineţii să mă trezească pe mine atunci cănd aproape am adormit. Din asta… privind acea frumoasa fereastră, stând cu spatele le acea uşă din care nu pot veni decat zombie sau oameni fără chipuri…  din asta… privind fereastra… din asta  simt confort, siguranţă, sentimentul că nimic nu poate merge prost.

Dar am închis acea fereastră. Am închis-o. Pentru că acum mi-a fost promisă toamnă. Mi-au fost promise ploi şi frig. Şi că totul în jurul meu va căpăta numai culori închise. Şi cerul va fi numai acoperit de nori. Aşa. Aşa ar trebui să-mi fie toamna. Aşa că m-am decis sa ţin toate lucrurile care mă ţineau pe linia de plutire aici în sanctuatul meu închise. Departe de mine. Pană în momentul în care voi primi toamna promisă. Aşa voi trăi, draga mea. Într-un bunker din PVC undeva la marginea Bucureştiului… pana te voi găsi aşa cum mi-am promis că o să fii.

Dacă toamna totuşi nu vine…  măcar să te  mai văd odată îmbrăcată în rochia aia roşie…

“Treceţi la masă, acum! Despre ce povestiţi oricum de e aşa urgent?”

“Despre unchiul nostru preferat…”

“De-abea te-ai întors din Paris şi stai la… cine? Care unchi? Acel unchi?”

“Da… acel unchi…”

“Te-ai întâlnit cu el în Paris?”

“La o cafenea pe un colţ de stradă, total accidental. Nu ne-a venit nici unuia să credem ce se întâmpla.”

“Păi atunci, hai zii!”

“Aşa… aici mi-a povestit el ce vis a avut…”

“Stai… unde era?”

“Irina… ce să-ţi fac dacă nu ai stat de la început? Ţi-am zis doar să vii aici să-ti povestesc.”

“A ajuns deja în oraş, mamă, şi acum şi-a găsit o cazare.”

“Vezi? Marius a fost atent.”

“O să fie ciudat să auzim de el acum. Au trecut două zeci şi cinci de ani de atunci. El încă era student atunci.”

“Nu prea mai era nimic, dar o să vezi. Am avut noroc că după ce a plecat din oraşul ăla de nici el nu-şi mai amintea cum se numeşte a început să ţină un jurnal pe care mi l-a dat mie, pentru tine Marius. Dar cât a stat în oraşul ăla mi-a povestit în viu grai şi va trebui să vă zic ce pot din detalii aşa cum mi le amintesc.”

“Păi? Hai odată, începi!”

“Ok! Visul ăsta mi-l amintesc perfect cum mi l-a povestit. A fost halucinant să-l văd pe unchiul vostru cu atâţia ani mai bătrân… dar când mi-a povestit asta… i-am văzut ochii ăia cu care privea viaţa atunci… doar ochii…”

Se făcea că era la terasa noastră preferată în centru, acolo unde ne-am petrecut toată studenţia, toate zilele leneşe în care stăteam şi nu făceam nimic. Stăteam acolo şi beam un suc, nici măcar bere. Beam ce ne făcea plăcere şi chelnerii ştiau deja exact ce să ne aducă. Acolo era el în vis. Era vară. Dar nu conştientiza căldura caniculară a acelei veri. El spune că era vara pe care a petrecut-o cu Laura. Aceeaşi vară în care a văzut-o pe Iulia sus la terasa de pe Teatrul Naţional de Operetă. Aceeaşi vară în care a murit Radu. Era un soare plăcut în visul lui şi vântul bătea încet. Auzea frunzele copacilor de pe cealaltă parte a străzii ca şi cum şi-ar fi ţinut urechea lipită de trunchiul lor. Îşi aminteşte un sentiment de confuzie, de anxietate, neştiind ce caută acolo, dar mai mult de atât, avea senzaţia că ştie că trebuie să ajungă undeva, la o întâlnire, la un loc, să plece, în orice caz, şi nu ştia unde. Şi atunci au apărut după colţ, pe strada pustie, câteva personaje din viaţa lui. Au apărut Radu, Iulia dar mai ales Laura.

Radu, când a ajuns în dreptul lui, doar i-a întins mâna şi i-a zâmbit, apoi a mers în continuare şi a disparut în capătul trotuarului. Iulia s-a aşezat la masă cu aceeaşi privire pe care a avut-o atunci când s-a aşezat prima oară în Lucky 13 în seara aia magică pe care au trăit-o împreuna. Dar lucrul ciudat e că… i-a sunat telefonul, a izbucnit în hohote de fericire şi s-a topit şi ea la capătul trotuarului. De când a luat-o la fuga Iulia, Laura era deja lângă scaunul lui. Stătea acolo cuminte, aşteptând să fie băgată în seamă, aşa că el s-a ridicat în picioare. Atunci a vazut că Laura zâmbea, dar în acelaşi timp pe obraji îi curgeau încet lacrimi. Ea i-a luat mâna în a ei şi l-a sărutat pe obraz, însă de data asta în loc să plece a rămas locului, iar el şi-a dat seama că nu se bucură. Atunci şi-a dat seama unde trebuia să fie. Sau mai degrabă unde nu trebuia să fie. Aşa că a pornit şi el spre capătul trotuarului.

Atunci s-a trezit ud de transpiraţie în ropotul puternic al ploii în acoperişul mansardei.

Noi vom privi acum ceea ce el nu poate vedea atâta timp cât îşi doreşte să vadă ceva anume. Vom privi oraşul, îi vom privi străzile, îi vom privi poate chiar şi pe oameni. E trist oraşul ăsta. Predomină un gri obosit, o atmosfera de somn de după-amiază, şi dacă ar fi să ne luăm după cât de puţini oameni sunt pe strada, putem presupune două lucruri. În primul rând că nimeni nu deţine o umbrelă în oraşul ăsta şi în al doilea rând, că toată lumea chiar îşi petrece după-amiaza dormind. Străzile sunt pietruite toate şi printre dale se pot vedea pe alocuri smocuri de muşchi sau chiar fire scurte şi răzleţe de iarbă ieşind puţin, cât să vadă cine calcă pe căminul lor. Tânărul cu care ne plimbam acum nu le vede, dar dacă ar fi privit acum în jos, i-ar fi amintit de grădina tatălui lui, care avea dalele potecii întotdeauna acoperite cu un strat subţire de muşchi şi din fiecare crăpătură iarba ieşea deja îndrăzneaţă. V-am promis oameni, că-i vom descrie, dar iată că nu e nimeni pe străzi, nu se plimbă nimeni prin ploaie azi.

Acum trecem pe lângă blocuri. Sunt ciudate blocurile astea dar aşa trebuiesc numite, totuşi, în lipsă de altceva. Sunt mici. Au doar două sau trei etaje şi nu par să fie locuite de mai multe familii care nu au nici un contact unele cu celelalte. Par să fie ori chiriaşi, ori famili foarte mari, sau o familie în casa cărora s-au mutat şi familia fiului sau familia fiicei, sau familia norei. Toate arată diferit, sunt îngrijite mai mult sau mai puţin, dar toate sunt vechi. Majoritatea lor au o arhitectura nordică, având uşa foarte înalta, şi geamuri înalte pe măsură cu înălţimea substanţială a fiecărui nivel. Aceste blocuri nu sunt blocuri. Sunt case foarte mari. Sunt chiar vile. Şi tot oraşul pare să fie format din aceste vile.

Şi tânărul nostru nici nu s-a sinchisit sa observe asta, nici nu şi-a dat seama, nici nu s-a mirat. S-a oprit în dreptul unei astfel de vile într-o postura de expectativă. Parcă aşteaptă ceva, sau îşi face curaj pentru ceva. Poate chiar trebuie să se întâlnească cu cineva. Chiar nu ştiu. Ah, iata! Aştepta să termine ţigara. Acum a aruncat-o şi urca treptele. Bate la uşă şi uşa… se deschide.

“Bună ziua, băiete!”

Cine a răspuns, unii oameni ar numi babă, alţii bunică sau bunico, alţii chiar i-ar spune cotoroanţă, dar tânărul nostru cum ar numi-o oa…

“Doamnă, mă scuzaţi că vă deranjez. Dar am şi eu o întrebare. Primiţi în gazdă?”

“În gazdă, zici? Am loc la mansarda. E cald, nu intră umezeala, dar o să se auda ploaia în acoperiş mai rău ca un concert de pisici în călduri!”

Tânărul zâmbeşte, dar foarte ascuns. Ăsta e atuul lui. Bunicuţa nu ştie ca el adoră sunetul ploii chiar şi în acoperiş şi că ar plăti poate mai mult ca să poată sta aici. El trebuie s-o facă să creadă că nu e dispus să plătească preţul ei iniţial pentru o mansardă care face un zgomot infernal… de plăcut.

“Putem intra să văd despre ce e vorba? Şi să discutăm mai pe larg?”

“Sigur băiete, intră… îţi fac un ceai să te odihneşti, te servesc cu o gogoaşă dacă vrei…….”

În uşa vagonlui, un tânăr. În rest, trenul cu precadere pustiu. Nu prea mai veneau oameni pe-aici, decât câte un grup de turişti mai curioşi sau câte o persoană a cărei treabă în acest oraş era imposibil de întârziat în continuare. Tânarul nostru nu facea parte din nici una din categorii. E înalt, dar nu ieşit din comun de înalt. E blond, unii ar spune, alţii ar zice că are culoarea nisipului în cap, şi câteodata unii oameni chiar l-au surprins exclamând că are două culori distincte în păr. Ochii albaştrii. Nu vă voi compara culoarea ochilor cu albastrul cerului sau cu albastrul mării pentru că v-aş minţi. Era un albastru destul de banal, nici prea inchis, nici foarte deschis. Ce e interesant e că sunt ocazii când se înverzesc, atunci când ajungea faţă în faţă cu marea, iar atunci când se plimba iarna prin orasul său natal, după doua zile de ninsoare continuă, unii obsbservau că acel albastru se deschide până în punctul în care ajunge un gri spălăcit, aproape ca albul zapezii urbane. Purta bocanci negrii în care îndesase uşor neglijent blugii albaştrii pe care îi purta. Un pulover negru, gros, mai degraba o helancă, deoarece îi înconjura şi gâtul cu o bucată de material mai moale. Şi peste toate astea un palton şi el negru, descheiat, căci în vagon fusese totuşi destul de cald.

Văzându-l uşor pierdut în admirarea peisajului, un controlor se apropie de el, dar surprinzător, tânărul îl observă şi-i adreseaza primele cuvinte pe care le-a formulat de mult timp, când i-a arătat biletul, la inceputul călătoriei.

“Aici e oraşul…”

“Aici e oraşul în care trebuie sa ajungeţi, da.”

“Vă mulţumesc!”

“La revedere!”

Controlorul ar fi revenit asupra urării căci era curios ce caută acest tânăr tăcut în acest oraş mort, dar nu a mai apucat sa relege conversaţia, pentru că personajul nostru şi-a aruncat bagajul direct pe peron, urmându-l cu un salt potolit şi calculat. Şi-a saltat geanta pe umăr şi a pornit spre buticul din faţa lui. Probabil îi era sete. Eu îl ştiu că tot timpul îi e sete.

Mă întorc pe partea cealaltă, pe o parte. O simt cum încă adormită aranjeaza patura şi se apropie la rândul ei de mine. Se lipeşte de mine şi mă ia în braţe. Ştie că-mi place să fiu ţinut aşa pentru că aşa mă ţinea mama în braţe dupa ce ma urcam în patul ei după un coşmar de-al copilăriei. A fost greu să mă dezvăţ de acel obicei, avându-l nu pentru că îmi aminteşte de mama mea, ci pentru că îmi aminteşte de siguranţa şi confortul şi dragostea în care mă scăldam atunci, ţinut aşa în braţe. Iar Jack ştie asta.

Aşa adormim la loc.

Am poreclit-o Jack după ce am vazut o scenă din filmul Titanic în care Rose urlă spasmodic după Jack şi pur şi simplu e… “JACK, JACK, JACK where are you JACK, JACK”. Atunci m-am întors înspre ea şi i-am zis.. tu eşti Rose şi eu sunt Jack. Tu strigi asa după mine şi eu sunt legat de o ţeavă într-o navă care se scufundă. Însă ei nu i-a placut numele de Rose şi am zis sa fiu eu Rose şi ea Jack. Şi a fost de acord.

Mă trezesc din nou pe spate. Jack doarme stransa langa mine, cu capul pe umarul meu. Eu imi dau seama ca e dimineaţă, afară se aud voci, se aud unelte zgomotoase dar tot nu ma pot ridica din pat. Aşa că adorm la loc.

Mă trezesc din somn şi o aud pe Jack vorbind cu colega ei de apartament. Mai stau puţin, mă ridic şi-mi aprind o ţigară. Fără pic de teatralisme, scrumez intr-o converva goală de pateu. Mă întind înapoi în pat şi mă gândesc la ce s-a întâmplat în seara asta. Am făcut sex incredibil, nu sunt cuvintele mele, ea era cam beata, apoi am avut momente veritabile de afecţiune, mirosul de tequilla din răsuflarea ei nu m-a deranjat deloc, săruturile erau aşa cum mi le aminteam, tandre, pline, cu acel sunet scos la sfarşit, ca o piesă obligatorie al dansului, în sensul de “aşa ar trebui sa fie orice sărut”. Acum realizez că am dormit atât de bine în patul ăsta, ţinând-o în braţe, ea ţinându-mă pe mine, plecând de la ideea că fac asta pentru ea, să se simtă bine, să se simtă măcar în seara asta iubită şi totuşi iată că şi eu mă simt iubit şi atras spre ea. Seara trecută, chiar daca nu mai suntem împreuna de aproape un an a fost o reconstituire veritabilă a unei seri în care eram împreună. Acum observ că în faţa mea, în alt apartament, în alt cartier, este aceeaşi bucată de cer, cu un copac asemănător şi o fereastră la fel… ca atunci… demult… când ea era a mea şi eu eram al ei.

Acum pornim spre un mall oarecare sa mâncăm ceva ce ne dorim din seara dinainte. Ea are foamea specifică mahmurelii, iar eu am oricum costuri mari de întreţinere. Pe drum ne-am ţinut de mână şi eu mă întrebam de ce fac asta. Am impresia că-i dau speranţe false dar în acelaşi timp ştiu că am purtat o discuţie în care am stabilit ce şi cum se întamplă între noi. Şi la urma urmei… se simte destul de bine…

Totul a fost ca o bulă în timp şi puţin în spaţiu. Mult timp după ce ne-am luat la revedere am regretat că nu am sărutat-o. M-am eschivat în ultimul moment pentru un sarut prietenesc pe obraz şi până acum nu ştiu dacă am facut-o de teamă să nu creadă ea că s-a schimbat ceva sau din teamă să nu vreau eu de fapt să se schimbe ceva între noi.

Jack, îţi mulţumesc! A fost o sâmbătă seara înceţoşată dar extrem, extrem de confortabila şi călduroasă. Şi ca bonus, mi-ai oferit şi o după-amiază de duminică ideală. Iar aici, în cuşca obligaţiilor mele, creeate de mine, din cuşca nopţii goale, ziua de azi este un disc vinil de amintiri care sare constant pe bucata în care ne ţineam cu schimbul în braţe de dimineaţă.

Nu zici nimic. Nici nu trebuie. Am vorbit atâta vreme. Acum ne grăbim ca bezmeticii spre litoral. Pe drumul vechi, neumblat. Cu mâinile te îmbrăţişezi şi mă întreb dacă ţi-e frig, apoi îmi amintesc că mi-ai fi spus demult dacă era cazul. Te-ai fi folosit de asta ca să te alinţi şi eu aş fi fost mai mult decât bucuros sa opresc maşina acolo, în mijlocul drumului, şi să-ţi scot din bagaj o jachetă, chiar dacă aş fi simţit un uşor regret la gândul că o să-ţi schimbi postura asta atât de potrivită cu maşina, cu drumul, cu muzica…

Observi că te măsor şi îţi întorci privirea spre mine. Spui exact ce mă aşteptam să spui: “îţi place ce vezi?”. Eu izbucnesc în râs şi dau uşor din cap. Nu zic nimic, doar întorc privirea spre tine şi zâmbesc din colţul gurii. Ştii ce înseamnă. Te apleci înspre mine şi mă săruţi. Buzele îţi întârzie pe ale mele şi îmi mângâi obrazul cu mâna. Mă gândesc că nu văd prea bine drumul, dar dacă ar fi să mor aşa, nu mă pot gândi la o alternativă mai bună decât sărutându-te pe tine, la bordul bolidului meu preferat.

Apoi gândurile se amestecă, deoarece somnul devine prea greu şi nu mă mai pot concentra. Poate mâine seară merg mai departe cu visul ăsta. Sau poate fac la fel ca seara trecută şi ca în seara asta şi mă gândesc la aceeaşi scenă.

Ascultând aceeaşi melodie.