Zborul lui Magellan #4

•noiembrie 4, 2014 • 4 comentarii

 – Afişează Calea Lactee.

Ecranul sare înapoi la senzorul de la pupa navei. Mă trec fiori prin tot corpul, mi se ridică părul pe ceafă şi din toate părţile simt o adiere rece, un hău care se cască peste tot în jur. Nu pot procesa ce văd. Nu îmi vine să cred. O pot cuprinde pe toată cu privirea, este incomprehensibil cât de departe sunt de casă. Rămân mut. O singurătate palpabilă îmi umple fiinţa. Dacă sunt într-adevăr singur pe această navă, nu voi mai vedea niciodată o fiinţă umană în viaţă. Până aş ajunge înapoi acasă o nouă specie ar putea evolua să fie conştientă de sine. Râmele de pe pământ ar avea timp să descopere motorul cu combustie internă. La naiba! Ar avea timp să înveţe să despice atomul. Mă aflu în vidul nesfârşit dintre galaxii. Nimic din ceea ce văd nu este. Totul a fost. Lumina care ajunge la mine e străveche.

Brusc, ceva îmi atrage atenţia. Realizez că în afară de zumzăitul discret al procesoarelor ce împânzesc nava, nu se aude nimic. Câte o picătură care se scurge din aerisire mai scoate un clinchet subtil atunci când loveşte podeaua de metal. Şi mirosul înnebunitor de metal ars.

O pată de culoare pe un fundal negru. Asta nu e corect.

– Creşte luminozitatea cu treizei la sută.

Încep să apară. Puncte care strălucesc vag. Un gând îmi trece prin cap, o replică, dar nu ştiu de unde s-o iau: „Dumnezeule, e plin de stele”. Dar nu durează mult. Încep să râd isteric, cu lacrimi. Nu sunt stele. Sunt galaxii. Toate acele puncte sunt galaxii. Atât de departe că par nişte pistrui pe ecranul meu. Şi între ele nimic. Şi în unul din acele nimicuri, eu.

– Afişează punctul de plecare al traiectoriei curente.

„Date cu access restricţionat. Cod de nivel beta sau superior necesar.”

Nivel beta. Adică secundul. Adică eu? Aş putea fi la fel de bine chiar căpitanul. Aş putea avea toate cheile către toate uşile, către toate cuferele din cavoul ăsta plutitor şi n-aş şti.

– AŞ PUTEA FI MARELE ÎMPĂRAT!

Urlu. Sper ca cineva să mă audă. Sper ca cineva să dea buzna pe punte. Oricine, orice. Împărat peste nimic. Un mesaj apare pe consolă:

„Prezentaţi-vă la sala de mese pentru hrană.”

Mă ridic automat şi mă îndrept către sala de mese. În cap încep să mi se învârtă idei, posibilităţi, posibile acţiuni pe care le-aş putea întreprinde, frânturi de planuri, de gânduri. Devin atât de dezorientat şi atât de incapabil să-mi pun mintea într-o ordine încât un simplu ordin din partea unui computer mi se strecoară în capul listei de priorităţi. Nu mai simt foamea. Nu e loc din cauza întrebărilor. Mă trezesc în dreptul unui automat de mâncare ţinând o farfurie cu două pastile pe ea. Lângă stă, nederanjat, un pahar cu apă.

– Asta e hrana mea?

Afişajul, pentru că peste tot e la un moment dat un ecran cu care să interacţionezi, repetă un mesaj mai vechi:

„Hrană cu gramaj strict, hidratare controlată, tratament cu vitamine, intravenos, periodic. Aţi dori să dezactivez alarmele periodice la programul de tratament?”

Clipesc surprins în faţa ecranului. Devin brusc conştient de penibilul situaţiei. Vorbesc cu un ecran semi-inteligent. Mă aflu la mii de ani lumină de Calea Lactee, fără memorie, fără speranţa şi vorbesc cu un automat de nutriţie. Mi se pare că de pe holul principal se aude un râs jucăuş, dar îmi dau seama că e doar ecoul suspinelor mele, al disperării mele.

Îmi iau pastilele şi mă aşez o clipă pe unul din scaunele din apropiere. Mă întind cu mâinile sub cap, pe masă. Adorm.

Tuesday night blues

•octombrie 7, 2014 • 2 comentarii

Petreci câteodată ani la rând dintanţându-te de unele lucruri din trecutul tău. De unele locuri, senzaţii, mirosuri… persoane. Şi câteodată te crezi când îţi spui că ai scăpat, că eşti liber de influenţa pe care acestea le aveau asupra ta cândva. În trecut. Şi câteodată, fără să vrei, sau intenţionat, încercând să-ţi testezi voinţa, te întâlneşti cu ele din nou. Şi ai impresia că eşti mai înţelept, că ai învăţat una, alta despre viaţă în general. Parcă ţi-a mai apărut un fir cărunt pe la tâmple, un rid în plus în colţul ochilor. Şi porţi aceste semne cu mândria veteranului, cu mândria supravieţuitorului. Şi cu vina lui. Câteodată, când te întâlneşti cu aceste lucruri, te prăbuşeşti în aceeaşi beznă dulce în care te tăvăleai cândva.

Am venit pe jos acasă. Prin umezeală şi ploaie. Prin pustietatea unei seri de marţi. Am gustat un drum pe care l-am făcut cândva în taină, neştiut de nimeni, încercând să rup lanţurile cu care m-am legat de dragul tău. Lanţuri ce îmi tăiau dulce în carnea slabă. Am făcut din nou drumul, de dată asta simţindu-ţi atingerea mult mai fin, dar mult mai periculos. Ca al doilea foc într-un joc de ruletă rusească. Îmi amintesc istoria ca şi cum mi-ar fi… deoarece îmi este scrisă în creier.

Nu ştiu dacă să apăs pe trăgaci. Nu ştiu dacă ar fi vreo diferenţa. Nu ştiu dacă ar fi mai bine să mă omoare un glonţ norocos acum, sau gândul la ce ar fi dacă mai târziu.

O să mă mai gândesc. Dar şansele sunt că nici eu nici voi nu vom afla vreodată cu adevărat, cum ar fi mai bine. Eu pentru că nu pot muri de două ori, iar voi pentru că nu vă voi spune.

Zborul lui Magellan #3

•septembrie 15, 2014 • Lasă un comentariu

Reuşesc să mă ridic de pe scaun. Mă ţin de pereţi ca să nu mă prăbuşesc iar. Uşa se deschide automat, iar eu ridic ochii către coridor. Mă întîmpină o linişte dezolantă. Nici o respiraţie, nici o şoaptă. Doar sunetul rece al maşinăriei ce mă inconjoară. Lumini discrete clipesc în dreptul fiecărei uşi, iar deasupra capului se văd guri de ventilaţie din care picură condens. Coridorul este scăldat in intuneric, dar reuşesc să pornesc, încet dar mai sigur, către punte.

Ajung în dreptul uşii. Ecranul din dreptul ei afişează:

” Autorizaţie necesară. Măsuratori biometrice necesare.”

Îmi lipesc mâna de neo-plasticul rece. O lumină albă umple coridorul de umbre jucăuşe. Fiecare vinişoara din mâna mea străluceşte clar pe fundalul alb. Intr-o clipă lumina dispare şi un dispozitiv iese deasupra ecranului. Urmează retina. Pentru punte trebuie tot tacâmul.

De data asta camera de măsuratoare e mai discretă. Raze reflectorizante se răsfrâng pe detaliile din ochiul meu. Încerc să prind numele de pe ecran, numele meu, dar nu reuşesc. Mă întreb dacă această navă nu a suferit avarii.

Din nou întuneric. Întuneric şi linişte. Fac un pas. Luminile din tavan clipesc nervoase. În scene rapide văd scaune goale si apărătoarea pentru display-ul către exterior coborât. Treptat, sistemele se trezesc la viaţă cu un zumzăit discret. Un sunet care îmi pare teribil de familiar. Teribil de reconfortant.

Mă arunc pe scaunul de la cea mai apropiată consolă cu un oftat adânc.

– Stinge luminile.

Într-o fracţiune de secundă totul în jurul meu dispare.

– Afişează display-ul principal.

Se trag storurile.

– Afişează date vizuale pentru senzorul optic principal. Spectru vizibil.

Beznă.

” Holbează-te în abis şi abis-ul se va holba înapoi.”

Mă foiesc în scaun, nu vreau să cred ceea ce văd. Verific datele ce apar sub nasul meu. Senzorul principal e setat pe poziţia implicită.

– Roteşte 90 de grade pe axa „y”.

Beznă.

Am senzaţia că mă sufoc.

-Roteşte 90 de grade pe axa „y”.

Iat-o. Apare în sfârşit. Îmi aud bătăile inimii în tâmple. Lumina a o mie de milioane de sori, învârtindu-se încet prin vid. O infinitate de locuri într-o infinitate de combinaţii într-un lanţ fragil pierdut într-o mare de întuneric. Am aflat… de unde am plecat. Sunt mai departe decât a fost vreodată altă fiinţă umană. Mă uit înapoi la tot ce a fost, tot ce este şi tot ce va fi vreodată civilizaţia omului.

Mă fulgeră un gând. Un gând care ştiu că e al meu. Un „eu” mai tânăr, mai îndrăzneţ, mai inocent.

„Mai bine să mori singur, la mii de ani lumină de casă, decât în patul tău înconjurat de familie.”

Cautand locuri neatinse, locuri…

– Reseteaza unghiul.

Beznă.

Zborul lui Magellan #2

•septembrie 14, 2014 • Lasă un comentariu

Mă trezesc. Deshid ochii şi pentru un moment am senzaţia familiară că nu ştiu unde sunt. Treptat mă obişnuiesc cu lumina difuză din cameră. Un braţ robotic atârna ameninţător un ecran deasupra mea. Este consola automatului medical.

– Raportează.

Automatul se conformează ascultător. Cu un zumzăit discret, ecranul coboară în câmpul meu vizual direct. Un şir lung de termeni medicali începe să apară. Inaniţie, lipsă de vitamine de care nici nu am auzit, amnezie retrogradă.

În dreptul aceste intrări găsesc o explicaţie interesantă: „Pentru a confirma diagnosticul este necesar interviul de memorie autobiografică. Aţi dori să începeţi interviul?” Nu aş vrea. Sunt aproape sigur că diagnosticul este corect. În afară de proceduri de urgenţă şi date tehnice despre echipamentele de pe această navă, nu îmi amintesc nimic despre trecutul meu. Nu îmi amintesc numele, nu îmi amintesc de ce sunt aici, de unde am plecat sau încotro mă îndrept.

Realizez însă că ştiu că sunt pe o navă. Acest diagnostic trebuie însă verificat.

Încerc să mă ridic de pe masa de tratament. Mă compleşeşte o senzaţie de ameţeală şi trebuie să stau în şezut, cu capul în mâini, încercând din răsputeri să nu leşin din nou. Mă întorc spre consolă.

– Afişează procedură pentru convalescenţă. Cazul curent afişat.

„Hrană cu gramaj strict, hidratare controlată, tratament cu vitamine intravenos periodic. Aţi dori să vă setez alarme periodice la programul de tratament?”

– Da. Fă-o.

Din nou, automatul se conformează şi pe ecran apare un mesaj care clipoceşte cu un aer de urgenţă. „Prezentaţi-vă la sala de mese pentru hrană.”

Asta nu a durat mult. Dar trebuie să aştepte. Instinctul îmi spune că sunt pe o navă. Dar nu pot fi sigur până nu verific. Trebuie să ajung pe puntea de comandă.

O senzaţie familiară însoţeşte gândul. Ca un automatism, ştiu cum să ajung pe punte. Sunt două uşi în infirmierie. Cea pe care am venit şi cea din partea opusă a camerei care duce la cală. Trebuie să mă întorc pe cea din care am venit şi să străbat holul până în partea opusă. Acolo este puntea principală.

Recapitulez planul navei. Cum o să ies din infirmierie, la dreapta vor fi dormitoarele cu module de spaţiu personal, ce se pot sigila. Sunt mici dar pot oferi intimitate. Următorul hol pe stânga va duce către sala de mese. Din nou pe dreapta facilităţile sanitare. Duşuri etanşe ce pot fi folosite şi în situaţii de imponderabilitate. Mai departe, tot în dreapta, camera cu paturile criogenice, de unde am venit, apoi pe stânga laboratorul şi în final, în capătul acestui coridor principal, puntea de comandă.

Acolo trebuie să ajung.

n.a. Autorul, numit de aici inainte.. „autorul”, va scrie, atat cat va scrie, aceasta poveste ca una continua. Opririle bruste nu sunt excluse si nici evitate.

Zborul lui Magellan #1

•august 28, 2014 • 3 comentarii

Podeaua metalică e rece. De ce e podeaua din metal? Unde sunt? Mi-e frig, sunt ud şi dezbrăcat. Un şir de imagini se suprapune rapid în mintea mea, una după alta, fără noimă. Leşin.

Deschid ochii. Un firicel de salivă mi s-a prelins prin colţul gurii. Fiecare muşchi, fiecare oscior, de la degetele de la picioare până la rădăcinile firelor de păr mă doare. Mă ridic încet şi privesc năuc spre patul criogenic de lângă mine. Aici am zăcut. Dar câtă vreme sau de ce, nu-mi amintesc. Cu stupoare realizez că nu îmi amintesc nimic. Încerc să-mi aduc aminte cum mă cheamă. Simt o menghină în jurul inimii când realizez că nu ştiu. Nu ştiu cum să-mi spun. Nu am un cuvânt pentru mine însumi în afară de „om”. Amnezie. Aşa se numeşte ceea ce am eu. Am dormit prea mult. M-au antrenat pentru acest caz.. ei, oricine ar fi fost cei ce mi-au făcut instructajul din care

îmi amintesc numai fapte, proceduri, nu feţe, nu persoane sau locuri. Numai fraze scurte, instrucţiuni şi umbre fără chip. Condiţionare. M-au condiţionat pentru strictul necesar în caz de urgenţă. Studiez display-ul plin de condens al patului. E negru, nici o informaţie nu apare pe ecran, cu toate că ar trebui să pot să aflu de la el tot ce aş putea avea vreodată nevoie să ştiu despre somnul meu criogenic. Am dormit prea mult. Concluzia vine de la sine, mintea mea, separată de mine îmi spune calm şi clar. Am dormit prea mult.

– Am dormit prea mult.

Vocea mea a sunat ca un horcăit sinistru. Ma apucă un acces de tuse. E simplu. Durere de cap, oboseală, o foame sinistră. Simptome. Un automatism se activează. Trebuie să-mi testez glicemia, să mănânc, să mă mişc. Mă ridic automat, tâmplele îmi zvâcnesc şi mă ţin de pereţi de frică să nu leşin iar. Uşa se deschide automat. E un scaun de diagnosticare în infirmierie. Dreapta. Zece metri, stânga, trei trepte, două coridoare în stânga si unul în dreapta, uşa din capătul coridorului. Codul pentru scanare biometrica: 2412, scanare biometrica a vaselor capilare din mâna stângă. Sunt autentificat. Scanare biometrică a retinei dacă nava are alarmă de intruziune. Caut

receptorul cu privirea dar uşa se deschide cu un sunet discret de atenţionare. Mă întind în pat.

– Diagnosticare şi tratament.

Tot un horcăit. Tot un acces de tuse. Încerc din nou.

– Diagnosticare şi tratament.

Consola din dreapta se trezeşte la viaţă. Alunec din nou în beznă.

Cum mi-am petrecut eu ziua

•august 18, 2014 • 4 comentarii

Numărând. Am numărat câte minute mai am până trebuia să plec la muncă. 34, în cazul că eraţi curioşi. Am numărat câte ţigări am în pachet când m-am trezit, şi imi place să cred că într-un univers paralel, în care toate piesele s-ar fi potrivit perfect, chiar în acel moment aş fi descoperit conceptul numărului zero (acesta a fost descoperit în Evul Mediu). Pentru că nu mai aveam ţigări. În caz că nu era evident.

Am numărat minutele până la muncă. 10, în cazul că eraţi curioşi. Am numărat task-urile pentru ziua asta. Astea sunt confidenţiale. Am numărat oamenii pe care vreau să-i întreb dacă vor să mănânce cu mine. Am numărat caloriile de pe o cutie de pepsi, de pe un baton de Rom şi de pe un baton de Snickers (micul meu dejun) imediat înainte să le mănânc şi beau. Am numărat spre sfârşitul zilei, din nou, orele până a doua zi numărând în acest timp a câta zi din săptămână va fi ziua de mâine. Aş fi înnebunit prompt dacă nu aş fi fost imun la acest defect societal de a cuantifica fiecare resursă, fiecare persoană, fiecare orice.

Am. Numărat.

Dar a fost o zi fantastică. Pentru că azi, spre deosebire de ieri, spre deosebire de alaltăieri şi multe zile înainte acesteia, nu se întrevedea speranţa de a întâlni singurul lucru nenumărabil din viaţa unui muritor de rând ca mine.

Azi a apărut speranţa că, numit astfel din cauza influenţelor sociale şi media de la americani, adică din filmele lor, că poate, poate o să o întâlnesc pe ea. Numită astfel, the one, suflet pereche, me amore dacă vrei să fii deosebit de libidinos. Nu vă impacientaţi, şansele sunt infinit de mici. Atât de mici încât ai avea nevoie de fizica cuantica pentru a le cuantifica (sic!). Dar spre deosebire de ieri, alaltăieri şi multe, multe zile înainte acesteia, şansele sunt acum astronomice, pentru simplul motiv ca… există.

Nu poţi număra asta. Însuşi numele „the one” impune un concept bătut în cuie, unic, singur, neputând fi numărat. Şi dacă spuneţi: „hey, boule, poţi s-o numeri, e una singura”, v-aş privi compătimitor şi v-aş mulţumi că mi-aţi oferit o imagine vizuală a bancului cu doi copii numără o bilă. Dar divaghez.

Senzaţia asta aş putea s-o recunosc de când eram mai mic. Adică pe la 16 ani. Eram mic şi magistral de imbecil şi de fiecare data când o fată îmi zâmbea aveam senzaţia ca nici pe ea nu pot s-o număr, chiar dacă o vedeam dublu (16 ani a fost un an bun cum mi se zice). Am avut atâtea suflete pereche încât cred că sunt un înger pedepsit sa fiu pe pământ pentru că m-am fu… pentru că am fu… pentru că am avut o atitudine prea promiscuă în rai. Dar ca şi cu număratul, m-am imunizat la acel impuls iniţial de sări de pe acoperiş.

Acum sunt mai potolit. Acum sunt mai calculat. Acum ştiu ce-mi place şi chiar ieri am dat înapoi în faţa a ceea ce părea o mare greşeală. Nu mă întelegeţi greşit, am făcut multe greşeli în trecut pentru ca unele trec pe lângă tine pe stradă cu un mers anume şi cu un zâmbet anume şi nu poţi pur şi simplu să le ignori, dar consider că fiecare greşeală trebuie făcută măcar o dată şi numai o dată. Dacă nu ai încredere că poţi respecta acest simplu percept, atunci stai cuminte în banca ta.

În orice caz. Am renunţat să mai scriu în depline facultăţi mintale şi simt că e momentul să închei.

Îţi mulţumesc, orice s-ar întâmpla sau nu în continuare, pentru această zi numărată în calendar pe care ai stricat-o ireparabil cu prezenţa amintirii tale nenumarabilă.

Note de subsol

•august 8, 2014 • 2 comentarii

E viu oraşul ăsta. Respiră viaţă. Pe geam se aud vocile vagi a oamenilor care trec pe stradă. O stradă îngustă, în spatele unui titan blocat într-un cartier de blocuri mai mici. În acest con de umbră se simte răsuflul oraşului. O şcenă ca un fractal. Infinită în ea însăşi. Trece o maşină grăbită. Probabil spre casă, la finalul unei zile, la finalul unei săptămâni. Fiecare cu o idee a lui, aproape perfectă, cu ce va face în liniştea serii. Încă una, şi încă una. Câteodată nu ramâne decât un murmur vag, din depărtare, deranjat doar de sunetul înfundat al unui tunet depărtat. Atmosfera nu e încordată, este doar… moleşită.

Eşti într-o venă a oraşului, care duce fluxul unei zile obişnuite.Sunete, mirosuri, voci, o amestecătura de impresii, un caleidoscop de imagini. O bunică îşi ceartă copilul, doi puştani de liceu gălăgioşi şi cupluri tăcute, în tăcerea celor cu un ţel comun.

Fiecare e o celulă care-şi duce încărcătura spre casă, spre siguranţa sau spre pericol, oricunde îi este menit să ajungă. Există oare alegere în acest aranjament atât de complex?

Oriunde ai fi, stai un moment şi-ascultă. Ascultă concertul vieţii pe geam, sub geamul tău.. ca un murmur surd. Atunci vei avea confortul inconfundabil de a face parte din ceva mai mare decât tine.

 

Dolore delirium

•august 6, 2014 • Lasă un comentariu

Oooh, cât de uşor poate fi câteodată să uiţi să-ţi ierţi greşelile. Te trezeşti obosit, mergi obosit, mănânci obosit, chiar şi când stai, parcă stai obosit. Pentru că, fără să-ţi dai seama, porţi cu tine în buzunar vreo vină obscură de acum cateva zile când ai intrat pe uşă înaintea tipei drăguţe de la birou. Atunci n-ai băgat de seamă. Poate ai avut o străfulgerare, v-aţi văzut intişi într-o blană de urs la un pahar romantic de vin împartăşind păreri şi fluide (dar asta nu se va întâmpla, însă, de vreme ce nu i-ai ţinut uşa), dar apoi ai dat totul uitării. Dar acum uite că ceva te gâdilă în moalele capului şi te-ai spălat pe cap de dimineaţă. E vina. E o greşeală care se ţine de tine fără să-ţi dai seama.

Poate nu a fost tipa de la birou. Ăsta e cazul cel mai fericit (şi imbecil, are prieten de cincisprezece mii de ani, mergi mai departe). Poate a fost ceva, argumentabil, serios, din trecutul tău. O insultă aruncată cu glas tare, dar cu jumătate de inimă, sau poate chiar o jumătate de inimă cu care ai plecat lăsând în urmă doar un prezervativ folosit. În esenţă, voit sau nu, plimbăm greşelile astea prin viaţă, iar asta, ca majoritatea lucrurilor pe care le ţinem în buzunar, devin din ce în ce mai obositoare pe măsură ce trece timpul.

Negre gânduri. Şi inutile. Azi am avut o revelaţie fantastică. Toata lumea greşeşte. Eu, tu, ei, însuşi Universul greşeşte. Cel mai banal şi evident exemplu îl trăiesc acum, cu o măsea de minte în minus şi cu câţiva centrimetri în circumferinţa feţei în plus, realizez că dacă însuşi corpul meu, care este o maşinărie calibrată fin în urma a ani şi ani de experimentare şi evoluţie, nu ştie unde să-şi proiecteze accesoriile, eu, un simplu muritor, la ce pot spera? Zâmbesc (dar nu prea larg că doare) şi strâng din dinţi (dar nu prea tare că, din nou, doare) şi sper la ce-i mai bun. Nu are rost să mă consum în urma faptului că am adăugat şi eu la greşelile lumii.

O să primesc oricum ce mi se cuvine, dar până atunci mă jur că o să las doamnele să intre primele.

Quiet desperation

•iulie 16, 2014 • Lasă un comentariu

Câteodată mă întreb dacă am devenit neinteresant. E un lucru teribil ca un om să se întrebe asta. Să aibă senzaţia vagă că în urma faptului că puţine lucruri îl interesează sau îl mai fac să se mire, a pierdut curiozitatea esenţială pentru o fiinţă conştientă de sine. E ca o mâncărime în mijlocul spatelui, acolo unde nu poţi ajunge, care vine şi pleacă, înainte să apuci să rogi pe cineva să arunce un ochi, să-şi dea cu părerea (cine ar face asta pentru tine oricum?). Câteodată ţi se pare că vezi în ochii celor din jur o scânteie de dezamăgire, de plictis, de sictir, de nimic. Câteodată ai impresia că vezi gol nesfârşit în ochii lor şi te gândeşti jucăuş: „ce amuzant! omul ăsta nu are nimic pe dinăuntru, oare cum a ajuns aşa?” şi apoi, cu coada ochiului (minţii) parcă vezi gândul că poate ochii lui doar reflectă ce văd. Şi după ce zile întregi trec ca nişte valuri peste tine, lipsite de interes, lipsite de descoperire, după ce bătătoreşti aceeaşi potecă uzată, cu aceleaşi chipuri, te hotărăşti să faci o călătorie, să vezi un loc nou, să treci printr-o experienţă nouă. Dar deja pentru a ieşi de pe potecă trebuie să escaladezi un versant. Iar asta e atât de obositor, iar mâine trebuie să te trezeşti să te duci la muncă.

Nu oboseala e de vină. Nu cea fizică, în orice caz. E o plictiseală atât de pregnantă încât hainele îi poartă mirosul. E o plictiseală psihică prin care trec acum. Ajungi într-un punct în care te întrebi simplu: „oare nu ştiu tot? oare nu ştiu destul? oare nu am simţit destule lucruri?”. Răsunsul la întrebarea asta a fost, este şi va fi întotdeauna „NU”. Dar uitarea e comodă şi te întrebi… de ce să mor obosit?

Poate avem o limită a curiozităţii la care dacă ajungi te stingi ca un chibrit ars de sus până jos. Poate încetezi să devii interesant pentru că nu te mai interesează să fii astfel. Poate asta e maturitatea. Asta să fie? Un capăt de linie care pentru unii este prea aproape de puntul de plecare? Mă îndoiesc că ăsta e cazul. Poate sunt doar perioade prin care trecem, în care vrem să ne odihnim sufletul şi mintea într-o apatie adâncă. Dar ne permitem oare pauze? Când noi trăim cât Universul nici nu apucă să clipească înainte să ne întâlnim creatorul? Şi dacă viaţa chiar îţi trece prin faţa ochilor… nu ţi-ai dori să fie un film la care lumea ar da bani să intre?

Mi-a servit acest colţ de Internet în trecut. Îmi place să cred că mi-a vindecat o rană (auto-provocată) şi m-a scos dintr-un şanţ în care mă aruncase o decizie pe care am pus-o la îndoială. Acum îmi va servi din nou. Voi vorbi cu pereţii despre alte lucruri. Interesant sau nu, unde nu mă ajută talentul, mă va ajuta încăpăţânarea de a ieşi din mormântul comod în care mi se pare, în momente de luciditate, că am ajuns.

Măcar de-ar fi mai răcoare aici.

 

 

 

Schimbare

•februarie 15, 2014 • Lasă un comentariu

Se simte de două zile deja. Se simte atunci când te plimbi, dimineaţa, ca orice alt individ şters, prin centrul oraşului, în drum spre… locul de muncă, facultate, grădiniţa, locul de veci, nu ştiu, nu mă interesează, căci… atunci se simte. Trec şiruri după şiruri de blocuri gri, trotuare murdare de zăpadă care cândva era albă, trec oameni, furioşi sau fără expresie pe faţă, trec prin faţa ochilor tăi care la rândul lor sunt furioşi sau fără expresie pe faţă. Şi dintr-o dată, după un bloc, după un colţ, după o intersecţie, uitându-te pe geam, te izbeşte o lumină orbitoare. Îţi umple ochii şi mintea, îţi simţi ţeasta plina de lumină.

Am citit undeva, şi stiu unde, şi nu vă spun unde, că diferenţa între a fi complet înconjurat de întuneric şi complet înconjurat de lumină este direcţia în care fuge sinele. În cel mai negru întuneric eşti înconjurat de un nimic, de un vid, atat de adânc încât mintea încearcă sa umple golul cu ce are la îndemână… şi îmi pare rău să vă întristez dar cele mai la îndemână lucruri pe care le are mintea sunt temeri, frici, fobii, dezamăgiri, pe scurt, tot ce e mai rău, tot ce va puteţi imagina mai rău. Acum! În cea mai puternică lumină eşti înconjurat de peste tot de ceva. Esti scufundat într-un infinit de raze ce-ţi pictează corpul unduindu-se pe suprafata lui. Eşti tinut în braţele sursei vieţii noastre. Eşti umplut de ea… şi fiind umplut de ea, sinele dispare. Te lasă să exişti în cea mai simplă… pace.

Pentru o secundă. Apoi se evapora. Apoi apleci ochii şi totul revine la normal. Te-a suprins soarele ieşit proaspăt după noapte, nici un nor pe cer… şi te-a surprins. Atunci realizezi că nu l-ai mai văzut de două saptămâni, şi pe soare şi pe cer, doar nori gri, ploaie, ninsori sau alte nenorociri. Dar încă nu realizezi tot ce s-a întâmplat. Nu încă. Nu a fost decât o secundă obosită deomdată.

La un moment dat însă nu mai poţi rata semnele. Vin din ce in ce mai clare. Acum in fiecare dimineaţă te salută soarele. Acum îţi simţi inima săltând în piept la vederea lui. Nu mai pleci capul, ridic bărbia, zâmbeşti larg şi chiar ai indecenţa să incerci să întredeschizi ochii pentru a-l privi. Seara are alt miros acum. Acum miroase, oh doamne, de-aş putea să pun în amărâte cuvinte această senzaţie. Această senzaţie de aer călduţ încă, imediat înainte să vină noaptea, care nu-şi mai poartă propria voce răguşită, poartă vocile omamenilor care râd, vorbesc, se ceartă, se joacă.

Şi atunci ştii. Atunci ştii că vine schimbarea. Vine din nou, încă o dată, după grele, grele încercări, adusă de ambasadorii luminosi ai dimineţii… vine iar primăvara. Vine, iar… Primăvara.

Oh, de-ai ştii tu. Ce noroc am avut că te-am regăsit. Din toate greşelile trecutului… tu eşti cea care încă mă învaţă.