Cum mi-am petrecut eu ziua

Numărând. Am numărat câte minute mai am până trebuia să plec la muncă. 34, în cazul că eraţi curioşi. Am numărat câte ţigări am în pachet când m-am trezit, şi imi place să cred că într-un univers paralel, în care toate piesele s-ar fi potrivit perfect, chiar în acel moment aş fi descoperit conceptul numărului zero (acesta a fost descoperit în Evul Mediu). Pentru că nu mai aveam ţigări. În caz că nu era evident.

Am numărat minutele până la muncă. 10, în cazul că eraţi curioşi. Am numărat task-urile pentru ziua asta. Astea sunt confidenţiale. Am numărat oamenii pe care vreau să-i întreb dacă vor să mănânce cu mine. Am numărat caloriile de pe o cutie de pepsi, de pe un baton de Rom şi de pe un baton de Snickers (micul meu dejun) imediat înainte să le mănânc şi beau. Am numărat spre sfârşitul zilei, din nou, orele până a doua zi numărând în acest timp a câta zi din săptămână va fi ziua de mâine. Aş fi înnebunit prompt dacă nu aş fi fost imun la acest defect societal de a cuantifica fiecare resursă, fiecare persoană, fiecare orice.

Am. Numărat.

Dar a fost o zi fantastică. Pentru că azi, spre deosebire de ieri, spre deosebire de alaltăieri şi multe zile înainte acesteia, nu se întrevedea speranţa de a întâlni singurul lucru nenumărabil din viaţa unui muritor de rând ca mine.

Azi a apărut speranţa că, numit astfel din cauza influenţelor sociale şi media de la americani, adică din filmele lor, că poate, poate o să o întâlnesc pe ea. Numită astfel, the one, suflet pereche, me amore dacă vrei să fii deosebit de libidinos. Nu vă impacientaţi, şansele sunt infinit de mici. Atât de mici încât ai avea nevoie de fizica cuantica pentru a le cuantifica (sic!). Dar spre deosebire de ieri, alaltăieri şi multe, multe zile înainte acesteia, şansele sunt acum astronomice, pentru simplul motiv ca… există.

Nu poţi număra asta. Însuşi numele „the one” impune un concept bătut în cuie, unic, singur, neputând fi numărat. Şi dacă spuneţi: „hey, boule, poţi s-o numeri, e una singura”, v-aş privi compătimitor şi v-aş mulţumi că mi-aţi oferit o imagine vizuală a bancului cu doi copii numără o bilă. Dar divaghez.

Senzaţia asta aş putea s-o recunosc de când eram mai mic. Adică pe la 16 ani. Eram mic şi magistral de imbecil şi de fiecare data când o fată îmi zâmbea aveam senzaţia ca nici pe ea nu pot s-o număr, chiar dacă o vedeam dublu (16 ani a fost un an bun cum mi se zice). Am avut atâtea suflete pereche încât cred că sunt un înger pedepsit sa fiu pe pământ pentru că m-am fu… pentru că am fu… pentru că am avut o atitudine prea promiscuă în rai. Dar ca şi cu număratul, m-am imunizat la acel impuls iniţial de sări de pe acoperiş.

Acum sunt mai potolit. Acum sunt mai calculat. Acum ştiu ce-mi place şi chiar ieri am dat înapoi în faţa a ceea ce părea o mare greşeală. Nu mă întelegeţi greşit, am făcut multe greşeli în trecut pentru ca unele trec pe lângă tine pe stradă cu un mers anume şi cu un zâmbet anume şi nu poţi pur şi simplu să le ignori, dar consider că fiecare greşeală trebuie făcută măcar o dată şi numai o dată. Dacă nu ai încredere că poţi respecta acest simplu percept, atunci stai cuminte în banca ta.

În orice caz. Am renunţat să mai scriu în depline facultăţi mintale şi simt că e momentul să închei.

Îţi mulţumesc, orice s-ar întâmpla sau nu în continuare, pentru această zi numărată în calendar pe care ai stricat-o ireparabil cu prezenţa amintirii tale nenumarabilă.

Anunțuri

~ de nomorelol pe August 18, 2014.

4 răspunsuri to “Cum mi-am petrecut eu ziua”

  1. Si inca mai scrii :)

  2. Nu stiu ce anume, poate ca un gest al mainii ramase apoi in aer cu multe anotimpuri deasupra asfaltului… s-au adunat una cate una, imagini, unele cu siguranta neintamplate, neincepute mi-am zis, cine mai stie, a trecut o vesnicie intre timp. Intre timpuri.
    Circula un zvon, cica peretii ar avea ochi si urechi; ce pereti caraghiosi trebuie sa fie. Totusi n-am auzit nimic spunandu-se de glas. In sfarsit, se pare ca au, dar trebuie sa faci foarte multa liniste. Cine ar fi crezut…

    • Poate ca un gest al mainii ramase apoi in aer cu multe anotimpuri deasupra asfaltului… peretii ar trebui sa tina cont ca nu intotdeauna un ochi si o ureche sunt de-ajuns sa poata cuprinda in glas ce au vazut sau auzit. Nici doi si doua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: