Dolore delirium

•August 6, 2014 • Lasă un comentariu

Oooh, cât de uşor poate fi câteodată să uiţi să-ţi ierţi greşelile. Te trezeşti obosit, mergi obosit, mănânci obosit, chiar şi când stai, parcă stai obosit. Pentru că, fără să-ţi dai seama, porţi cu tine în buzunar vreo vină obscură de acum cateva zile când ai intrat pe uşă înaintea tipei drăguţe de la birou. Atunci n-ai băgat de seamă. Poate ai avut o străfulgerare, v-aţi văzut intişi într-o blană de urs la un pahar romantic de vin împartăşind păreri şi fluide (dar asta nu se va întâmpla, însă, de vreme ce nu i-ai ţinut uşa), dar apoi ai dat totul uitării. Dar acum uite că ceva te gâdilă în moalele capului şi te-ai spălat pe cap de dimineaţă. E vina. E o greşeală care se ţine de tine fără să-ţi dai seama.

Poate nu a fost tipa de la birou. Ăsta e cazul cel mai fericit (şi imbecil, are prieten de cincisprezece mii de ani, mergi mai departe). Poate a fost ceva, argumentabil, serios, din trecutul tău. O insultă aruncată cu glas tare, dar cu jumătate de inimă, sau poate chiar o jumătate de inimă cu care ai plecat lăsând în urmă doar un prezervativ folosit. În esenţă, voit sau nu, plimbăm greşelile astea prin viaţă, iar asta, ca majoritatea lucrurilor pe care le ţinem în buzunar, devin din ce în ce mai obositoare pe măsură ce trece timpul.

Negre gânduri. Şi inutile. Azi am avut o revelaţie fantastică. Toata lumea greşeşte. Eu, tu, ei, însuşi Universul greşeşte. Cel mai banal şi evident exemplu îl trăiesc acum, cu o măsea de minte în minus şi cu câţiva centrimetri în circumferinţa feţei în plus, realizez că dacă însuşi corpul meu, care este o maşinărie calibrată fin în urma a ani şi ani de experimentare şi evoluţie, nu ştie unde să-şi proiecteze accesoriile, eu, un simplu muritor, la ce pot spera? Zâmbesc (dar nu prea larg că doare) şi strâng din dinţi (dar nu prea tare că, din nou, doare) şi sper la ce-i mai bun. Nu are rost să mă consum în urma faptului că am adăugat şi eu la greşelile lumii.

O să primesc oricum ce mi se cuvine, dar până atunci mă jur că o să las doamnele să intre primele.

Anunțuri

Quiet desperation

•Iulie 16, 2014 • Lasă un comentariu

Câteodată mă întreb dacă am devenit neinteresant. E un lucru teribil ca un om să se întrebe asta. Să aibă senzaţia vagă că în urma faptului că puţine lucruri îl interesează sau îl mai fac să se mire, a pierdut curiozitatea esenţială pentru o fiinţă conştientă de sine. E ca o mâncărime în mijlocul spatelui, acolo unde nu poţi ajunge, care vine şi pleacă, înainte să apuci să rogi pe cineva să arunce un ochi, să-şi dea cu părerea (cine ar face asta pentru tine oricum?). Câteodată ţi se pare că vezi în ochii celor din jur o scânteie de dezamăgire, de plictis, de sictir, de nimic. Câteodată ai impresia că vezi gol nesfârşit în ochii lor şi te gândeşti jucăuş: „ce amuzant! omul ăsta nu are nimic pe dinăuntru, oare cum a ajuns aşa?” şi apoi, cu coada ochiului (minţii) parcă vezi gândul că poate ochii lui doar reflectă ce văd. Şi după ce zile întregi trec ca nişte valuri peste tine, lipsite de interes, lipsite de descoperire, după ce bătătoreşti aceeaşi potecă uzată, cu aceleaşi chipuri, te hotărăşti să faci o călătorie, să vezi un loc nou, să treci printr-o experienţă nouă. Dar deja pentru a ieşi de pe potecă trebuie să escaladezi un versant. Iar asta e atât de obositor, iar mâine trebuie să te trezeşti să te duci la muncă.

Nu oboseala e de vină. Nu cea fizică, în orice caz. E o plictiseală atât de pregnantă încât hainele îi poartă mirosul. E o plictiseală psihică prin care trec acum. Ajungi într-un punct în care te întrebi simplu: „oare nu ştiu tot? oare nu ştiu destul? oare nu am simţit destule lucruri?”. Răsunsul la întrebarea asta a fost, este şi va fi întotdeauna „NU”. Dar uitarea e comodă şi te întrebi… de ce să mor obosit?

Poate avem o limită a curiozităţii la care dacă ajungi te stingi ca un chibrit ars de sus până jos. Poate încetezi să devii interesant pentru că nu te mai interesează să fii astfel. Poate asta e maturitatea. Asta să fie? Un capăt de linie care pentru unii este prea aproape de puntul de plecare? Mă îndoiesc că ăsta e cazul. Poate sunt doar perioade prin care trecem, în care vrem să ne odihnim sufletul şi mintea într-o apatie adâncă. Dar ne permitem oare pauze? Când noi trăim cât Universul nici nu apucă să clipească înainte să ne întâlnim creatorul? Şi dacă viaţa chiar îţi trece prin faţa ochilor… nu ţi-ai dori să fie un film la care lumea ar da bani să intre?

Mi-a servit acest colţ de Internet în trecut. Îmi place să cred că mi-a vindecat o rană (auto-provocată) şi m-a scos dintr-un şanţ în care mă aruncase o decizie pe care am pus-o la îndoială. Acum îmi va servi din nou. Voi vorbi cu pereţii despre alte lucruri. Interesant sau nu, unde nu mă ajută talentul, mă va ajuta încăpăţânarea de a ieşi din mormântul comod în care mi se pare, în momente de luciditate, că am ajuns.

Măcar de-ar fi mai răcoare aici.

 

 

 

Schimbare

•Februarie 15, 2014 • Lasă un comentariu

Se simte de două zile deja. Se simte atunci când te plimbi, dimineaţa, ca orice alt individ şters, prin centrul oraşului, în drum spre… locul de muncă, facultate, grădiniţa, locul de veci, nu ştiu, nu mă interesează, căci… atunci se simte. Trec şiruri după şiruri de blocuri gri, trotuare murdare de zăpadă care cândva era albă, trec oameni, furioşi sau fără expresie pe faţă, trec prin faţa ochilor tăi care la rândul lor sunt furioşi sau fără expresie pe faţă. Şi dintr-o dată, după un bloc, după un colţ, după o intersecţie, uitându-te pe geam, te izbeşte o lumină orbitoare. Îţi umple ochii şi mintea, îţi simţi ţeasta plina de lumină.

Am citit undeva, şi stiu unde, şi nu vă spun unde, că diferenţa între a fi complet înconjurat de întuneric şi complet înconjurat de lumină este direcţia în care fuge sinele. În cel mai negru întuneric eşti înconjurat de un nimic, de un vid, atat de adânc încât mintea încearcă sa umple golul cu ce are la îndemână… şi îmi pare rău să vă întristez dar cele mai la îndemână lucruri pe care le are mintea sunt temeri, frici, fobii, dezamăgiri, pe scurt, tot ce e mai rău, tot ce va puteţi imagina mai rău. Acum! În cea mai puternică lumină eşti înconjurat de peste tot de ceva. Esti scufundat într-un infinit de raze ce-ţi pictează corpul unduindu-se pe suprafata lui. Eşti tinut în braţele sursei vieţii noastre. Eşti umplut de ea… şi fiind umplut de ea, sinele dispare. Te lasă să exişti în cea mai simplă… pace.

Pentru o secundă. Apoi se evapora. Apoi apleci ochii şi totul revine la normal. Te-a suprins soarele ieşit proaspăt după noapte, nici un nor pe cer… şi te-a surprins. Atunci realizezi că nu l-ai mai văzut de două saptămâni, şi pe soare şi pe cer, doar nori gri, ploaie, ninsori sau alte nenorociri. Dar încă nu realizezi tot ce s-a întâmplat. Nu încă. Nu a fost decât o secundă obosită deomdată.

La un moment dat însă nu mai poţi rata semnele. Vin din ce in ce mai clare. Acum in fiecare dimineaţă te salută soarele. Acum îţi simţi inima săltând în piept la vederea lui. Nu mai pleci capul, ridic bărbia, zâmbeşti larg şi chiar ai indecenţa să incerci să întredeschizi ochii pentru a-l privi. Seara are alt miros acum. Acum miroase, oh doamne, de-aş putea să pun în amărâte cuvinte această senzaţie. Această senzaţie de aer călduţ încă, imediat înainte să vină noaptea, care nu-şi mai poartă propria voce răguşită, poartă vocile omamenilor care râd, vorbesc, se ceartă, se joacă.

Şi atunci ştii. Atunci ştii că vine schimbarea. Vine din nou, încă o dată, după grele, grele încercări, adusă de ambasadorii luminosi ai dimineţii… vine iar primăvara. Vine, iar… Primăvara.

Oh, de-ai ştii tu. Ce noroc am avut că te-am regăsit. Din toate greşelile trecutului… tu eşti cea care încă mă învaţă.

Duminică seara

•Ianuarie 19, 2014 • Lasă un comentariu

Iar se aude Rapsodia de la vecinul. Începe uşor, obsedant, parcă facută special să mă chinuie pe mine, care o aud în fiecare duminică. Numai duminica. Numai duminica la orele 22 şi 13 minute. Am încercat odată în lift să aflu de ce atunci, de ce exact la aceeaşi ora, dar a dat ochii peste cap şi un firicel de spumă i s-a scurs pe lânga bărbie. S-a întors cu spatele, a scijelit ceva pe un şerveţel pe care apoi l-a înghiţit. Aşă că nu am aflat de ce la ora aia, duminica. De parcă faptul că trebuie să-mi fac cu deosebită grijă toaleta şi faptul că trebuie să-mi rearanjez geanta pentru a doua zi nu ar fi destul, trebuie şi Rapsodia vecinului să-mi spună obsedant, obsedant, obsedant, că mâine trebuie să mă duc sa-mi fac datoria la Minister încă o săptămână. Îmi vine să-mi smulg părul din cap când ajunge la partea asta. Cândva suna glorios, acum sună ca şi cum o să cadă pereţii pe mine. Devine din ce în ce mai tare şi din ce în ce mai rapid. Pereţii se zguduie sub greutatea marii tobe, cade praf din tavan, becul prins într-o sârma în tavan dansează speriat de colo-colo, plângând uşor, de frică să nu cadă. Mă uit la tavan şi văd că o bucăţică din el lipseşte. Prin gaură se vede vecinul, dirijând o orchestra imaginară. Urmărind partitura de pe şerveţelul regurgitat. Apuc un satâr din bucătărie şi urc scările până la el. Evident şi-a pierdut minţile. Îi dărâm uşa veche de când lumea cu piciorul. Rapsodia se aude şi mai tare. Vecinul mă vede şi ochii i se deschid larg, ca braţele mamei când îşi ia copilul în braţe pentru prima oară. Vino la mama, fiule! Ridic satârul deasupra capului şi mă apropii. Tresare, fuge spre şerveţelul regurgitat şi dă să-l înghită. Se întoarce spre mine şi mă vede nas în nas cu el, cu satârul deasupra capului său. Tresare de spaimă, sughite şi înghite şerveţelul… eh, nu ajunge până în stomac ci se opreşte pe la jumătatea drumului. Mă dau înapoi şi-l văd cum se face albastru la faţă. Mă întreb la ce se gândeste acum. Mă întreb ce scria pe şervetelul ăla. Acum abia observ că Rapsodia s-a oprit dar în ochii lui tulburi încă bate cadenţa o orchestră. În linişte deplină cade la podea. Nu scoate nici un zgomot pentru că nu e nimeni altcineva decât el de vină. Îmi curăţ satârul de condens şi cobor înapoi la mine în apartament. Sting lumina şi mă întind în pat, cu ochii în gaura din tavan.

O zi oarecare

•Septembrie 15, 2012 • Lasă un comentariu

Nu am putut rezista. Chiar dacă tot ce voi scrie acum luat pe părţi sau ca întreg va fi numai gunoi, nu am putut rezista. Deja nu mai are legătură cu faptul că azi a fost prima zi de toamnă… adică… nu e nimic meteorologic. Nu ştiu ce e, dar trebuie să vorbesc cumva. Să-mi deschid gura şi să grăiesc cuiva orice.

Sunt afară acum, vă scriu de afară. Deja e întuneric beznă, câţiva nori pe cer şi bate vântul. Îmi aduce aminte de vântul de pe faleza. Vântul rece de seară când eşti înconjurat de beznă. De când eram mic, de prima oara când îmi amintesc marea, de atunci îmi amintesc şi vântul ăsta. Marea în sine, soarele, plaja, s-au şters din dictionarul senzaţiilor. Astea se şterg de fiecare dată. Dar acel vânt şi-a căpătat descrierea, explicaţia atunci. Şi de atunci doar la el îmi pleacă gândul când simt astfel de aer. Undeva pe lângă un restaurant, Acapulco, parcă, un restaurant care acum habar n-am dacă mai există, sau în ce staţiune este.

Multe lucruri s-au legat astfel de experienţe trecute… unele cu succes, ca cea de mai sus. Când eram mic, protejat, inocent, m-aş risca să spun. Altele… cu mai puţin succes. Fiecare seară petrecută în oraş, până dimineaţă, aşteptând primul troleibuz, pilit exact cât trebuie încât să mă pot bucura de companie şi de atmosferă ignorând durerea surdă din picioare… această senzaţie, pentru că totul de mai sus trebuie considerat o senzaţie în sine, teribil de complexă, dar totuşi o senzaţie, această senzaţie o am legată de o persoană. Prima persoană care a marcat în mod unic şi fantastic o astfel de călătorie. Au fost două astfel de nopţi, dar ele, ca gemene, s-au născut la fel de splendide. Unicitatea lor… vine din faptul că nu s-au repetat, cum ar şi trebui în orice poveste de drago…. nu voi folosi acel cuvânt. Nu până la capăt. Doar pe jumate. Cum s-a şi întâmplat. Ideea e că de atunci, de fiecare dată când trăiesc astfel de senzaţii, mă gândesc la ea, mă gândesc la noi, chiar dacă doar pentru o secundă. Zâmbesc dulce-amar şi merg mai departe. Tot ce pot spera e că într-o zi amintirea îmi va fi, nu ştearsă, ci pusă în umbră de una nouă.

Se poate să vă fi plictisit, se poate să mă fi repetat. Nu îmi pasă. N-am mai avut ce scrie de atât de mult timp şi n-am mai avut puterea să scriu de atât de mult timp încât eşecul cel mai mare a trecut deja.

Din nou, aici ştiu sigur că mă repet. Ţineţi minte prima zi. Prima zi din orice, chiar dacă are loc anual. Astfel veţi avea nişte pseudo-ancore emoţionale. Astfel poate vă găsiţi într-un loc întunecat şi realizarea că s-a început un capitol nou undeva în univers vă va da puterea să o faceţi şi voi. Şi dacă vă veţi afla într-un loc frumos, veţi avea fericirea şi mai mare să ştiţi că a supravieţuit unei tranziţii… şi oricine a fost în acea poziţie ştie… orice tranziţie peste care treci zâmbind, a fost una al dracului de bună.

Vă urez o toamnă bună.

Reminiscenţe

•Mai 25, 2012 • 1 comentariu

Nu prea am ieşit din casă în ultimul timp. Poate de aceea, de fiecare dată când am ieşit, am fost luat un pic pe nepregătite de condiţiile din „exterior”. Într-una din aceste dimineţi când am prins acea lumina ce precede răsăritul, o lumină care deja îmi provoacă greaţă, odată cu cântecele păsărelelor ce cântă în jurul acelei ore şi pe care am deja impresia că le aud peste tot… dar deviez. Nu vroiam să vorbesc despre mintea mea care începe încet, încet să nu mai asculte de mine. Revenind. Într-una din aceste dimineţi, în care ploua nu torenţial, dar tare, în acel sens de mocănesc dar determinat. Exact cum a plouat în dimineaţa balului de absolvire. Pentru o secundă am simţit ce-am simţit în dimineaţa aceea. Şi am simţit ce n-am mai simţit de mult timp, durere sinceră şi curată în piept, uşor mai la stânga (da, e adevărat ce se spune despre asta). Şi ştiţi ce? Am zâmbit. Nu mai simţisem ceva de acea magnitudine (cuvânt ales cu grijă) de ceva timp. Am zâmbit, pentru o secundă, şi apoi m-am culcat.

În altă zi, am ieşit în stradă. O stradă scăldată în cea mai puternică lumină a soarelui. E acea lumină de vară care în acea perioadă a vieţii, exact care trebuie, urlă, strigă, imperativ, inocenţă, dar şi cel mai furmos grad de dorinţă. E lumina care acum un an îmi spunea cândva libertate de la şcoala, lipsa temelor, mare, apă, bălăceală şi peste un an, tot cândva, îmi spunea fata aia care mi-a zâmbit, atracţie implacabilă faţă de cineva pe care vezi pe stradă, supărată dintr-un motiv oarecare, cu părul dat peste obraz, trezindu-ţi gândul că ai consola-o cu toată fiinţa ta, în schimbul unei atingeri eliberatoare. Şi atunci mi-am amintit, de ceea ce exista în viaţa oricărei persoane de sex masculin, de prima mare dragoste. Mai specific, de serile de vară, petrecute pe pervaz, fumând o ţigară la geam, privind traficul si apusul, plănuind viitorul loc de muncă, maşină, casă, dar mult, mult, mult, oh atât de infinit de mult mai important, viitoarea partidă de sex (atunci o numeam dragoste, şi chiar era). Şi am zâmbit şi atunci. Şi atunci m-a durut. Dar doar din motivul că ştiu că am… ce cuvânt să folosesc… folosit? extras? consumat, da… consumat tot ce era de consumat… şi ştiam ca niciodată nu voi mai putea retrăi acel sentiment. Şi apoi am zâmbit, o secundă, ştiind că l-am trăit.

Azi am ieşit în grădină să fumez o ţigară. Ploua (încă plouă) şi poteca din piatră cubică (nu e cubică, e din aceea semi-dreptunghiulară, dar e irelevant), cum spuneam, poteca lucea. Şi oh, Doamne, ce frumos lucea. Lucea ca betonul Bucureştiului. M-am dus instantaneu la o serie de imagini din mintea mea, când mă plimbam după miezul nopţii prin Bucureşti, ca o umbră zgomotoasă, insoţită de alte umbre zgomotoase, împietriţi temporal în acel moment, fără trecut, fără viitor, fără origine, fără destinaţie. Numai noi, comentând evenimentele serii (într-o absolută inutilitate, căci nu ne-am fi amintit a doua zi). Mi-am amintit de toate serile în care m-am simţit înălţat de tovărăşia unor camarazi, aleşi atent, astfel încât toţi aveam aceeaşi destinaţie, fie ea acelaşi cerc în rai sau acelaşi cerc în iad.

Nu v-am spus (a se citi „scris”) toate aceste lucruri ca să mă laud, sau ca să vă arăt sensibilitatea mea. Le-am scris pentru că am putut. Şi asta e un semn ori de ameliorare, ori de disperare, nu ştiu încă. Dar mai presus de asta, vi le-am scris în speranţa că poate mâine, când ieşiti afară, fie sore, fie ploaie, o să vă amintiţi de ceva destul de puternic încât sa fie incitat de-o simplă rază, sau de-o simplă picătura. Şi atunci veţi zâmbi, fie de placerea odată simţită, fie de curajul sau nesăbuinţa de care aţi dat dovadă, fie, de ce nu, de prostia pe care aţi afişat-o.

Niciodată n-am ştiut ce să spun la sfârşit, aşa că…

Începuturi? Sfârsituri?

•Aprilie 8, 2012 • Lasă un comentariu

Ce ar fi fost mai potrivit decât această dimineaţă leneşă de duminică? Ce ar fi fost mai potrivit decât acest cer gri şi nomad, mai potrivit decât răsuflul agitat al lumii si promisiunea ploii ce va veni? Ce ar fi fost mai potrivit să realizez ceea ce ştiam deja? Când ar fi fost mai frumos să las trecutul în urmă? O dimineaţă micro şi macro. Pe aşternuturi nu fac decât să-mi întind oasele stătute dupa o dimineaţă de somn, în minte, în spirit, deschid ochii, mă întorc cu spatele şi privesc noul anotimp cum se desfăşoară înaintea mea. Nimeni n-o să vadă, nimeni n-o să simtă acest noi început, în afară de mine. N-o sa fie reclame, declaraţii sau promisiuni, doar dorinţa de a merge încă un mic pas înainte. Sau, mai degrabă, dorinţa de a nu mai sta încă o secundă, minut sau zi aici.

Sunt cam sărac în cuvinte. De atâta timp privirea mea a atins uşor lucrurile din jurul meu fără nici o reacţie reală, fără să mi se schimbe circumferinţa pupilei, fără să cerşească încă un strop de lumină, sau să roage la o picătură în plus de întuneric. Nu mi-a păsat şi nu m-a interesat.

Se prea poate ca acesta să fie sfârşitul nostru.